De la Boss (Mircea Stănescu, Dumnezeu să-l odihnească!) am învățat că, atunci când apele sunt tulburi, tu trebuie să-ți urmărești obiectivele proprii, să-ți vezi de viața ta și să-i lași pe ceilalți să-și piardă timpul cu descâlcirea lucrurilor atât de confuze. Ăsta este motivul pentru care, de când a început pseudo-revoluția din piață și până la interviul de aseară, nu m-a interesat să urmăresc ce se întâmplă, n-am vrut să fiu parte a unei galerii pentru niște meciuri viscerale care doar mi-ar fi mâncat timpul și la sfârșitul cărora aș fi constatat că eu, ca om, n-am făcut niciun pas în față. Dacă vouă vă place să fiți suporteri, n-aveți decât. În timp ce unii bat pasul pe loc, alții se mișcă. Iar eu aleg să mă mișc. Când se vor dezmetici suporterii, ceilalți vor fi mult departe.

Dacă voi aveți nevoie de tătuc, eu n-am. Pentru că un tătuc nu mă ajută pe mine, omul, să progresez. Nu-mi dă el mâncare, nu mă face mai fericită. Nu tăiește el în locul meu. Meciurile astea desfășurate-n public pot, cel mult, să-mi consume timpul pe care l-aș putea folosi altfel, în interesul meu direct. Dacă voi n-ați înțeles că numai în povești se întâmplă să dea norocul peste tine, să găsești comoara sau să te-ntâlnești cu peștișorul de aur, eu am înțeles asta demult. Dar cei mai vocali sunt cei care nu fac nimic pentru ei și așteaptă mâna Demiurgului care să-i mute ca pe pioni pe tabla de șah a vieții. În pătrățele confortabile. Viața fiecăruia e limitată. Dacă voi v-o petreceți într-o perpetuă așteptare a minunii, e treaba voastră. Eu știu că minunea ți-o faci singur, pas cu pas.

Nu am idoli. Și nici nevoie de ei. Dacă voi aveți, dacă vă place fanatismul, măcar nu uitați că nu trebuie să-i atingi. Pentru că, spune George Bernard Shaw, îți rămâne poleiala pe degete.