Ieri a fost promulgată legea anti-violență în familie, cea care impune restricții pentru partenerul violent. S-au definit situațiile considerate violență. Recapitulând, am găsit sumarizate aici tipurile de violență domestică. Ele se întâmplă frecvent, însă foarte multă lume le consideră lucruri normale, nu abuzive. Chestie de educație, nu?

În absolut toate abuzurile astea domestice este vorba despre obținerea puterii și deținerea controlului într-o relație dintre doi oameni. Care – se spune – se iubesc (sau s-au iubit/au fost atrași unul de celălalt), căci ce altceva îi aduce împreună? Mecanismele din spatele obținerii puterii sunt complexe. Și nu este de neglijat perioada formării celui care abuzează, cei șapte ani de-acasă, mai exact. Aia este perioada în care ni se formează toate patternurile pentru întreaga viața. Se sapă șanțurile pe creierele noastre. Și de fiecare dată vom merge fix pe șanțul format atunci, dacă nu luăm singuri decizia de a le modifica conștient, printr-un efort de voință deosebit. Poate nu întâmplător există expresia ”n-a avut jucării când era mic”… Relația dezechilibrată – în care unul îl abuzează pe celălalt (fizic, psihic, emoțional, financiar, verbal, social) nu este una constructivă, ci distructivă. Distruge oameni, distruge familii, se distruge pe ea însăși. Pentru foarte multe persoane, e greu să iasă din așa ceva. Dar e greu și să rămână într-o astfel de relație, pentru că demnitatea umană se fragilizează. Ca și stima de sine și încrederea în sine, pentru cel abuzat. L-aș numi deja victimă. În timp ce abuzatorul, prin obținerea puterii și controlului, își întărește stima de sine și încrederea în sine. Se umflă mușchii pe el. De aici vine și dezechilibrul. Exact ca un păianjen, care țese o pânză fină, în care să atragă musca plină de viață și bâzâitoare, și care, după ce a fost prinsă, va ajunge un cadavru uscat, agățat într-o rețea lipicioasă, în care, zbătându-se, s-a prins mai rău. Păianjenul e bine, merci, hrănit, musca e  doar o carcasă.

Identificarea la timp, de către victimă, a situațiilor de abuz și violență ar trebui urmată de abandonarea relației. Asta chiar înainte de a oficializa relația și a se ajunge la construirea unei familii. Teoretic, așa ar trebui să fie. În practică, însă, oamenii sunt slabi. Se amăgesc că e doar o perioadă trecătoare. Nu degeaba se spune că ”dacă e să meargă, merge din start”. Cum să abandoneze dragostea vieții lor? Semnele deficienței relaționale sunt prezente încă de la început – dar cine să le vadă? De regulă, semnele astea se justifică prin ”suntem diferiți”. Chestie care, pe femei, le face să fie de-a dreptul naive. Victimele perfecte. Pentru că – nu-i așa? – e greu să ții ochii deschiși. E greu să crezi când te atenționează cei apropiați, de la care se vede altfel, fără încărcătură emoțională, fără subiectivism.

Legea de ieri vine să deschidă ușa de ieșire dintr-o astfel de relație, pentru cei/cele care nu sunt capabili, nu au atâta putere sau voință încât să o deschidă singuri/singure. Un lucru bun, până la urmă. Doar că e tardiv. Nici nu știu dacă terapia de după ar putea face minuni. Odată ce ai trecut prin situații abuzive, ți s-a mai săpat încă un șanț adânc (de data asta) pe creier. Trecut la experiențe de viață, noul șanț își va spune și el cuvântul. Și va fi, din nou, folosit. Se va merge pe el. Căci nu cred că o persoană care nu a avut suficientă voință/putere să-și deschidă singură ușa pe care să evadeze va avea atâta voință încât să creeze un alt șanț mai drept și care să ducă spre un orizont mai luminos.

”Ești ceea ce mănânci” – se spune. Ești ceea ce accepți să trăiești – aș zice eu.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.