… și copiii tăi din bloc…. // 13 February 2012
Am crescut într-un orășel de câmpie, în care iernile erau ierni și oamenii erau oameni. Un copil crescut la bloc sau care ajungea, vreo săptămână-două, în vacanțe, la țară, nu poate să înțeleagă. Pentru el, femeia de serviciu de pe scară trebuie să facă curat până la ușa apartamentului, municipalitatea trebuie să curățe strada și trotuarul. Lucrurile sunt bine puse la punct. Poate de-aia femeile de la țară spun despre cele de la oraș că sunt ”doamne de bloc”.
În copilăria și adolescența mea, oamenii pe care i-am cunoscut și lângă care am trăit cumpărau vara lemne, le aduceau acasă, le tăiau, spărgeau și aranjau în vreun șopron, le protejau de posibilele intemperii, să nu ajungă în situația în care lemnele să fie ude și să nu ardă. Toamna, femeile făceau bulion în căldarea mare, cositorită, la foc, în curte (hehe, ce eveniment era în gospodărie!), făceau murături (nu în borcănele de 800 ml, ci în butoaie, bidoane, borcane mari de 20-25 de litri), puneau butoaie cu varză. Toate, cât să le-ajungă să iasă din iarnă. Iar iarna era considerată a fi până la Paști. Toate proviziile (mâncare, lemne etc) se făceau fix pentru a fi asigurat până prin perioada aia, în aprilie-mai, când cade Paștele.
În copilăria și adolescența mea, orice om creștea pe lângă casă un porc și câteva găini. N-aveau pământuri, că erau toate la CAP și IAS. Dar mereu le rămâneau resturi alimentare prin casă, spălătură de la vase etc, mereu creștea iarbă și troscot și grașiță pe marginea drumului sau prin curte… Și cu astea creșteau animalele.
În copilăria și adolescența mea, iarna, ziua oamenilor începea cu aprinsul focului în sobă, cu lemnele aduse de seara în casă, să fie uscate, cu scosul apei din fântâna cu ciutură și cu hrănitul animalelor. Sau cu spartul vreunei buturugi. Auzeai cum toporul lovește sacadat. Câteva lovituri și gata lemnele pentru foc. La țară, ziua nu începea cu cafeaua și telecomanda…
În copilăria și adolescența mea, nopțile de iarnă nu erau liniștite. Nu că ar fi trecut mașini pe stradă – doamne ferește! -, ci că toată noaptea, la intervale de timp, auzeai din casă, tu, copil, prin somn, hârșâitul lopeților de zăpadă. La tine în curte, pe lângă casă, în curtea vecinului, pe stradă, chiar pe casă, să nu se rupă căpriorii și grinzile sub greutatea zăpezii… La casă, există o altă acustică decât la bloc. Te obișnuiești cu zgomotele curții, ale mediului, auzi când latră câinele, îl recunoști pe-al tău sau pe-al vecinului după lătrat… Auzi când trece un om pe stradă… Când cântă cocoșul în curtea ta sau peste 4-5 case…
În copilăria și adolescența mea, toți vecinii se cunoșteau între ei. Pentru că stăteau acolo, pe locul ăla, pentru toată viața. Unii erau rude, căci terenurile mari, de la străbuni, fuseseră împărțite între urmașii care-și făcuseră case. Și verișorii creșteau împreună, în curți alăturate sau la distanță de câteva străzi, după cum li se mutaseră părinții, prin căsătorie. Toți știau ce probleme aveau ceilalți: când sunt bolnavi sau când au nevoie de ajutor. Toți preferau să împrumute o sapă sau un fierăstrău sau o cană de zahăr, la nevoie. Și nimeni nu le cerea bani pentru asta. În comunitățile mici, tradiționale, relațiile sociale se stabilesc altfel. Și când vreun bătrân era bolnav (la țară, bolnav ești atunci când ai căzut la pat și nu te mai ridici, nu când ai vreo afecțiune și iei pastile), se găsea cineva care să le ducă o mâncare caldă, să le ducă apă sau să le facă focul, să stea și să-i păzească noaptea, când trăgeau să moară… Fără să ceară nimic în schimb.
Când tăiau porcul, de Crăciun, toți știau că au ce mânca până la Paști. Căci țăranii nu cumpărau zilnic 200 de grame de salam feliat. Ci pregăteau slănină, cârnați, puneau oasele la saramură sau la afumat, să se conserve, să le desăreze peste o lună-două și să le gătească, să facă o oală de ciorbă în care să arunce doi cartofi, o ceapă și niște bulion sau o varză călită, puneau carnea la garniță, făceau untură, nu cumpărau ulei Floriol sau ulei de cocos să prăjească-n el, că n-are colesterol…
Și acum îmi amintesc mirosul turtițelor coapte de bunicile mele pe soba cu plită. Un soi de lipie sau de ciabatta, dragi copii de la bloc. Frământată simplu, cu făină, drojdie și apă călduță… Și-mi amintesc și zilele în care școlile au fost închise din cauza căderilor masive de zăpada, și troienele cât gardul, și săniuța noastră, din lemn, cu benzi metalice lipite pe tălpi, cumpărată de la magazin, fragilă și diferită de ale copiilor de la joacă.
Dar, pe vremea copilăriei și adolescenței mele, gospodarii erau gospodari și oamenii erau oameni…
De-asta o să privim diferit și o să înțelegem diferit înzăpezirile din zilele astea de prin țară.
