În fiecare zi, mai aflăm de dispariția cuiva cunoscut. Fie că-l cunoaștem personal, fie că e un artist care ne-a făcut să trăim momente altfel. Mă uit în jur și văd multă invidie, o revărsare de ură, multă lașitate, multă răutate, intoleranță, rău făcut gratuit. Și îmi încep fiecare zi spunându-mi că nu suntem veșnici, că nu știm cât mai avem de stat pe-aici fiecare dintre noi. Și încerc să evit persoanele și zonele conflictuale, oamenii mult prea vanitoși de dragul orgoliului și pe cei care mă invidiază sau pe care îi complexez și își imaginează (sau cred) despre mine toate răutățile din lume, pentru că ei sunt răi și nu-și pot imagina că alții pot fi altfel. Și, de aceea, judecă totul prin prisma propriilor experiențe, a propriilor alegeri, a propriilor frustrări, a propriilor trăiri. Cu multă ură, revanșard. Îi evit și voi continua să mă feresc de ei. Pentru că mereu îmi spun că, dacă nu pot să fac bine, măcar să nu (le) fac rău.

Nu suntem noi Dumnezei, să-i judecăm pe alții și să dăm sentințe. Nu suntem noi Dumnezei, să-i pedepsim pe alții. Suntem bieți muritori. Trebuie să pricepem odată asta. Pentru fiecare dintre noi este în așteptare un moment al scadenței. Pentru fiecare dintre noi este un moment de final. Poate într-o zi frumoasă, cu soare. Poate într-o zi de iarnă, cu zăpezile până la streașină. Nu știm. Știm doar că toți mergem acolo și nimeni nu s-a întors…

[Azi e și ziua în care a murit bunica mea. Când eu eram în clasa întâi.]

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.