Imaginile care ni se formează, cu picătura, despre sărbătoarea Crăciunului, capătă diverse dimensiuni pentru fiecare. Dincolo de căldură, familie, sentimentul de bine și îmbelșugare, de liniște. Vedem la televizor imagini idilice, cu copii înfruntând gerul cu obrajii îmbujorați și nasul roșu, auzim în capetele noastre chinchete de zurgălăi, fulgii uriași cad lin, săniile sunt trase de cai sau de reni care scot abur pe nări, zăpada e pufoasă și strălucitoare și brazii plini de steluțe. Imaginația fiecăruia, ajutată de diverse frânturi captate de ici-colo… Și ajungem să ne dorim să trăim, măcar o dată in viață, exact ca în imaginea care ni s-a format. O așteptare…

Mie mi s-a întâmplat. Am atins așteptarea. O cabană într-o vale, între niște munți plini de brazi și de zăpadă. Înăuntru, o masă mare, bogată, cu toate minunățiile preparate din porcul tăiat de dimineață. Vin fiert în căni de lut ars, mâini încălzite la șemineul în care trozneau lemne adevărate. Miros de brad proaspăt, ger de crăpau pietrele. Pe lângă cabană, un râuleț de munte cu maluri înghețate. Seară, spre noapte.

Eu, într-o sanie trasă de cai, cu genunchii înveliți într-o pătură groasă, țărănească, plecând de la cabană. Ninsoare abundentă, cu fulgii cât monedele.

Doar că acum nu-i Căciunul. Deși ninge, deși termitele au devalizat magazinele alimentare mai ceva ca pentru pregătirea sărbătorii. O isterie generală în contradicție cu liniștea Crăciunului mă face să tac din ce în ce mai mult. Câțiva protestatari continuă să vegheze în Piața Universității. E vineri seara, oamenii reali mă așteaptă în jurul unei mese, iar eu vreau să nu mai văd și să nu mai aud despre panică, isterie, ură, resentimente, manipulare, simbolistică și oameni care nu raționează.

E doar vineri, nu Crăciun…