Cod galben de zăpadă, zice toată lumea. Ba portocaliu!, încep să zică, spre prânz. O prietenă mă sună alertată, când să plec de la birou: cod roșu! Ai auzit? Dar tu unde ești acum? Cu mașina, prin oraș. Și cum se circulă? Nasol! Mi-amintesc că de dimineață, când ningea și pe jos era gheață, la minus 15 grade afișate pe bordul mașinii mele, am făcut mici piruete. Dar nu că ar fi fost marele strat de zăpadă pe jos. Fulgii mici și deși incomodau, mai ales, parbrizul. Ci pentru că mașina mea are tracțiune pe spate! Următoarea o să fie 4×4, clar!

Cum spuneam, am plecat de la birou cu gândul că mâine nu știu cu ce ajung. Dacă ajung. Dacă va fi zăpada ca în 54, să acopere ferestrele? Ei, n-o ajunge chiar la etajul 5! Dacă va ieși armata să sape tuneluri pentru aprovizionare? Nu murim de foame în casă, dar nici stocuri n-avem, să ne țină o iarnă întreagă… Dacă se opresc apa și căldura? Și gazul, deși nu-l folosesc prea des. Ei, dar Internetul o mai merge la calamitatea care ne așteaptă? Vor declara stare de necesitate? Vom fi sinistrați? La toate astea mă gândeam, în timp ce conduceam prin orașul cu șoselele cam fără zăpadă. Sau, poate cu vreun centimetru… Nesperat, drumul până acasă s-a terminat în mult mai puțin de-o oră, cât fac într-o zi normală și necatastrofică. Fără cozi de mașini, fără aglomerație, fără îmbulzeală. Și fără nămeți. Suficient de scurt cât să nu mă lase să-mi duc până la capăt gândurile despre un an sabatic, fără net și fără prezență bifată, cu mult timp pentru mine și sute de cărți citite.

Cum nu cred până nu văd și am încredere în accuweather, unde verific mereu vremea, de peste 10 ani, când am de plecat undeva sau am un eveniment, nu mică mi-a fost mirarea să văd că noaptea de 2/3 februarie 1954 nu se va repeta în București. Ba chiar nici iarna aia nu se va repeta în oraș. Dacă nu mă credeți, verificați aici.

Și mi-aduc aminte brusc a 11-a poruncă (a lui Churchill): Și vedeți-vă fiecare de treburile voastre!