În deșert, am asistat la o reprezentație cu șoimi. Înainte de spectacolul în aer liber, am admirat păsările echipate de luptă, într-un pavilion. Semețe, cu capetele ridicate, stăteau. Fiecare pe câte un postament. Sud-africanul crescător/dresor de șoimi ne-a povestit, în câteva cuvinte, ce urma să vedem: o pasăre va pleca de pe mănușa care-i îmbrăca pumnul, va face niște volte în aer, timp în care el, dresorul, va roti o sfoară la capătul căreia se va afla o bucată de carne. După câteva ture în aer, când pasărea va considera că atacul asupra bucății de carne aflată în mișcare va avea succes, o vom vedea cum atacă. Și iar, și iar…

Vânătoarea cu șoimi este un sport nobil. Nu oricine și-l permite… Nu oricui îi reușește.

Privind pasărea care zbura în lumina puternică a soarelui, mă gândeam că și oamenii sunt la fel. Sunt unii care știu ce obiective au și și le urmăresc cu asiduitate. Și nu se lasă până ce nu obțin ce și-au dorit. Alții, însă, sunt ca vrăbiuțele, culegând firimituri sau stând pe-o balegă și trăind așa. Mai sunt cei ca alte păsări pe care le cunoaștem: unele de curte, dependente, altele sălbatice, cu autonomie, dar fără performanță spectaculoasă. Doar unii pot. Îi recunoști după ținută: mândi, ageri, hotărâți. Ca șoimul din deșert.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.