Caracterul uman, un fel de Groapa Marianelor )))). in linii mari poti sa-ti dai seama de caracterul unei persoane dar niciodata nu-l vei cunoaste cu adevarat.nici chiar pe cel personal, pentru ca sunt ‘n situatii in viata cu care nu te-ai confruntat, iar de aici ajungem la concluzia- caracterul nu este o suma fixa, el se modifica pe parcursul vietii. In linii mari caracterul unei persoane este acelasi pe tot parcursul vietii, dar nici de asta nu poti sa fi sigur, pentru ca s-au vazut destule cazuri in care au fost schimbari dramatice

Caracterul?! Un “soft” determinat genetic, doar finisat prin educație.

Chiar dacă voi părea arogant, nu sunt de acord cu Nietzsche în zisa “Caracterul este destin”.
Din punctul meu de vedere, temperamentul poate fi considerat “un dat” cu care ne naştem şi murim.
Chiar dacă şi “caracterul” are trăsături cu rădăcini adânci în moştenirea genetică şi educaţională, cred că el reprezintă, în bună parte, o exprimare a liberului arbitru, o alegere personală.
Şi spun asta deoarece caracterul unui om se manifestă (se relevă) numai în raport cu ceilalţi, cu mediul şi societatea, niciodată cu el însuşi.
Un “caracter” de natură instinctuală s-ar manifesta în orice situaţie.
De aceea cred că “ne alegem” caracterul.
Este adevărat că nu o facem în libertate absolută, ci influenţaţi de diverşi factori interni şi externi, însă, după părerea mea, există şi un act de voinţă individuală.
Plecăciune.

Caracterul este in primul rand educatie.Bunul simt sau mitocania tin de cei sapte ani de acasa,astfel va conta in ce familie ne nastem, in ce mediu crestem etc.

A avea caracter înseamnă a-ți exersa libertatea cu discernământ, făcând cât mai puțin rău celorlalți și, implicit, ție.

Revin la educatie…educatie…educatie. Sigur, pe langa, multe implicare din partea familiei, puterea ex. si de ce nu credinta. Insa, intr-o societate ca a noastra, te simti minoritar de cele mai multe ori.

Un fir bun de discuţie ar putea fi răspunsul detaliat la această întrebare:

http://www.mana.ciutacu.ro/2012/01/20/omenireo-te-upgradezi-si-tu/#comment-42075

Vrei, chiar vrei sa scrii despre asa ceva ?
Prima data trebuie sa inveti, sa stii si sa traiesti aceasta cunoastere. Sa poti sa duci cu sufletul ce descoperi si mai apoi sa stii ce sa spui si ce sa nu spui din ceea ce ai aflat.

Ciudat, dar partea cu nespusul e cea mai grea.

“Cauta calea
catre adevar
si da-i viata (adevarului).”

E tot ce ai nevoie sa stii inainte de a te apuca de studiu.

Darael, tot încerc și tot nu pot 🙂 Rămâne nespus 🙂

Caracterul omului e ca pantoful pe care-l porţi. Fie îl alegi pe cel în care te simţi bine şi comod, cel cu care poţi rămâne încălţat toată ziua, fie preferi unul care îţi face piciorul mic şi glezna subţire şi e foarte la modă, însă toată ziua nu te gândeşti la altceva decât cum să ajungi mai repede acasă şi să te descalţi. Abia atunci, cu tălpile goale, simţi că respiri, în sfârşit.
În primul caz, fericit, cred eu, caracterul nativ se împleteşte armonios cu cel dobândit prin educaţie. În al doilea, eşti permanent victima fracturii dintre cum eşti tu, de fapt, şi cum ai vrea să te perceapă ceilalţi.
Poate că n-am dreptate, nu ştiu… Aud însă foarte frecvent oameni spunând despre apropiaţii lor: “De când a îmbătrânit, a devenit…” şi aici urmează “ursuz/egoist/delăsător/nepăsător /copilăros/mofturos etc. Şi mă gândesc că cel despre care se vorbeşte nu se putea schimba la bătrâneţe, ci doar a revenit, din oboseală şi comoditate, la caracterul lui nativ. Adică s-a întors la umblatul în botoşei, ca în prima copilărie.