Flash: Aveam 9-10 ani, eram într-un bazin, vara. Lângă mine, Liana, care înota. Eu nu știam, nu luasem cursuri. A încercat să-mi predea primele mișcări. Așa cum poate un copil. Am avut prima tentativă de a mă desprinde, dar mi-a fost frică. Am spus: ”Nu pot!”. Ea mi-a răspuns: ”Nu pot înseamnă nu vreau!”

Cred că asta m-a mobilizat toată viața. Atunci am înțeles un adevăr profund: cei care chiar nu pot sunt extrem de puțini și au motive de genul celor medicale (oligofrenii, autism, boli fizice). Ceilalți nu vor. Oricâte frustrări ar avea, sunt din cauză că n-au făcut tot ce ar fi putut face pentru a nu avea acele frustrări. Ei nu sunt oameni liberi, care să dispună de mintea sau forța lor în beneficiu propriu. Sunt leneși, comozi, victime perpetue.

De asta prefer revoluțiile făcute de/cu oameni cu principii în numele unor principii, și nu revoluțiile făcute de/cu oameni cu frustrări (comune, materiale etc) în numele unor principii. Omenireo, te upgradezi și tu?

[Later edit]: Este atât de mare diferența dintre un om liber și un individ aflat în stare de libertate…

 

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară