Duminică. Ieșim dintr-un restaurant din Grinzing, mai pe după-amiază. Nu e soare, e un fel de nor gri-alburiu. Și miros de lemn proaspăt tăiat. Coborâm către stația de tramvai. O bătrânică austriacă, îmbrăcată în niște pantaloni ciclamen, vine spre noi și ne spune câteva cuvinte în germană. Înțelegem din doi în doi că mai jos un pic sunt o biserică (o vedem, e lângă noi, în dreapta, și domină toată zona) și o fereastră foarte frumoasă. Și trebuie neapărat să le vedem. Neapărat acum! Căci ochii albaștri ai bătrânei sclipesc și nu ne mint. Inițial, credem că e angajata bisericii și-și racolează oamenii pentru vreo slujbă de la amiază. Dar bătrâna nu e insistentă: șoptește vorbele nemțești – puține, puține: biserică, fereastră – și pleacă. Nu mai racolează pe nimeni dintre puținii trecători, pleacă spre un orizont cu fericirea din ochii ei albaștri și pantalonii ei ciclamen. Intrăm în biserică – dacă tot suntem acolo – și abia atunci înțelegem. Ușa e deschisă, nu-i nimeni înăuntru, luminile sunt toate stinse. Întuneric destul de consistent. Doar vitraliile par din altă lume. Prin ele intră lumina de afară, făcându-le să fie, la ora aia, extrem de frumoase. Imaginea captată cu aparatul foto are nevoie de încă o mie sau chiar un milion de cuvinte să descrie lumina pe care am văzut-o acolo, într-o biserică austriacă, prin niște ferestre…