Ei, nu ne speria de’acuma! 😛

Cu asta cu confortul, nu prea sunt de acord. O fi valabila in cazul politic, unde se pricep specialistii de-o scrisera, insa, la soarta, nu prea se potriveste. Acolo, mai degraba accepti ca nu mai ai ce face…dar de impacat…mai ales cu ceva ce lasi in urma-si poate c-o mai avea nevoie de tine- nu prea te impaci…

Un soi de gandire vis-a-vis de ceea ce altii cred/fac : poti sa accepti dar asta nu inseamna ca intelegi sau esti de acord.
In ceea ce priveste “propriile acțiuni și decizii care au condus la acel sfârșit dezavantajos”, oricand, atata timp cat esti zdravan la cap, o cotesti undeva…

Atunci cand ramai blocat in zapada si te cuprinde frigul, greu este doar pana se instaleaza hipotermia, apoi caldura te inunda, nimic nu mai este atat de rau pe cat pare.

Problema se pune ce e de facut, atunci cand actiunile/deciziile nu iti apartin. Te complaci in situatia in care esti asimilat cu masele sau te zbati ca un garaghios? Cat si pana unde poate merge rabdarea, speranta, increderea? Cat si pana unde poti rabda si inghiti mizerii ale altora, care iti hotarasc soarta si tie si copiilor tai? De cate ori trebuie sa strigi STOP ca sa te auda cineva? Eu imi asum greseala majora care acum ii afecteaza si pe copiii mei, faptul ca am ramas in tara. Si? Cu ce ma ajuta? Cum sa le explic ce inseamna speranta, la tot ce este in jur? Aici,acum, maine, totul este inutil…

“Deși, în viața curentă, de cele mai multe ori, nu de soartă este vorba, ci de propriile acțiuni și decizii care au condus la acel sfârșit dezavantajos.”

Mărita noastră, noi am mai discutat despre asta (ce-i drept, într-un alt context 😛 ). De ceva vreme (vreo 30 de ani 😉 ) m-am convins că, nimic nu este întâmplător. Oricât de mult ne-am strădui să împlinim ceva (orice, chiar şi un banal scos de apă din fântână) dacă nu a venit momentul pentru acel “ceva”, oricât de mult ne-am strădui nu se va putea face.
Am fost la o secundă de a scăpa de cancerul care ne mănâncă ţara, nu s-a putut împlini. Nu-i de ici de colo să aduci în pragul disperării un neam, să vedem scopul. Mi-au trebuit vreo 2 ani să mă împac cu ideea şi să am o consolare. Probabil, Târgovişte a fost mic copil pe lângă ce va urma. Şi nu vor fi doar doi, nu vedeţi cum se strâng la un loc leprele, ca şi cum s-ar despărţi apele.
Ştiu, par habotnic (dacă nu chiar dus pe arătură 🙂 ) dar dacă analizăm de exemplu orele dinaintea prăbuşirii unui avion (sau momentele dinaintea oricărui accident) observăm ceva inexplicabil. Indivizi care nu ar avea ce căuta acolo se trezesc puşi în situaţia de a fi în acel loc exact în acel moment… alţii, care au rezervat biletul sau şi-au propus drumul cu luni mai devreme, nu pot ajunge la timp din diferite motive.Câţi nervi şi câte dezamăgiri până la momentul “zero”, abia atunci îşi spun “Doamne, bine că n-am putut ajunge” 😛

(Nici vorbă de resemnare Mărită, dincontra! Vi-l amintiţi pe Fernando? ;))

LA MULŢI ANI, România! Vor veni vremuri mai bune! 😀

erată: Ferdinand, iertare blândule tăurel. 😛

http://www.youtube.com/watch?v=CGTVRbpAuRo

La Mulţi Ani, România !!
La Mulţi Ani, românilor de pretutindeni !!
http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=XPXimA-8qZ0

Cred că explicaţia stă într-o replică a lui Richard Gere în filmul “Închisoarea roşie” (aşa a fost tradus la TV) care, fiind judecat pentru omor şi în pericol de a primi pedeapsa capitală, atunci când judecătoarea l-a avertizat că o să-l acuze de sfidarea curţii, a spus: “Şi ce o să faceţi? mă împuşcaţi de două ori?”
Conştientizarea, certitudinea faptului că “mai rău nu se poate”, că ceea ce (ţi) se întâmplă e maximul răului, te poate elibera de frică, de angoase, de şovăieli.
Sun Tzu spune în tratatul său de tactică militară “Arta războiului” că nu trebuie să pui niciodată armata adversă într-o situaţie fără ieşire, pentru că fiecare soldat va lupta cât 10.
Nu cred că e vorba de resemnare (nu în toate cazurile, cel puţin), ci, mai degrabă de o… eliberare de frica ancestrală, animalică, de moarte. În acel moment nimic nu te mai poate afecta.
Părerea mea.
Plecăciune.

Hm… să fiu eu singurul care nu pricepe nimic din toate astea?
(adică PS-ul, zic)