Fiecare dintre noi se simte, la un moment din viață, nedorit undeva. Cel mai crunt e când ești în plus în cercul celor pe care-i credeai prieteni. Sau apropiați. Pentru care te-ai zbătut fără să-ți pui problemele tale înaintea problemelor lor, pe care i-ai ajutat când nimeni nu dădea o ceapă degerată pe ei, pe care i-ai îmbărbătat când se credeau, poate, singuri pe lume. Apropiații care, de fapt, erau la mare distanță, dar mimau al naibii de bine prietenia.

Când prezența ta deranjează, simți. Și întrebi. Evident că nu aștepți un răspuns. Doar vrei să le spui, în felul tău, că simți. Că știi. Evident că nimeni nu va recunoaște. Doar va spune cu gura moale, ascunzând lașitatea sau ca-ntr-un joc parșiv de societate, că nu-i adevărat. Ești binevenit, desigur! Dar tu simți că încurci, complexezi și nu-ți explici de ce. N-ai fost arogant. Nici respingător. Ai fost corect. N-ai jignit, ba chiar ai înghițit, odată cu lacrimile, diferențele de comportament și mentalitate. Ai încercat să armonizezi principii și valori, deși erai vizibil că ale tale sunt alea valide. Ai lăsat de la tine, crezând că prieteniile se întrețin și prin concesii și toleranță. Simți că prezența ta e nedorită. Și că bârfa e-n floare când tu nu ești acolo. Gândurile celorlalți te înțeapă ca niște cuțite ascuțite, deși nu sunt spuse. Doar ochii spun… Te amăgești o vreme, nu înțelegi, încerci să te obișnuiești cu ideea. Ești în zona de așteptare cea mai cruntă: incertitudinea prieteniei de mâine, în ciuda intențiilor tale curate. Aștepți confirmarea care nu se știe când și dacă va veni. O intuiești din gesturi și atitudini până când, ca un capac de sicriu, verdictul cade implacabil: persona non grata.

Nu încerci să zâmbești fals, cu gura până la urechi, cum ai văzut la ei. Cobori privirea și-ți murmuri încetișor: fie-le țărâna ușoară!

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.