Să-i fie țărâna ușoară! // 2 November 2011
Cu ani în urmă, Felicia îmi aducea, în fiecare dimineață, toate ziarele și revistele și mi le așeza pe birou. Un teanc. Până la sfârșitul programului, deși aveam rapoartele de monitorizare (pentru industria IT&C) de la Mediafax, treceam și prin toate publicațiile alea. În ultimii ani, teancul de ziare se subțiase. De câțiva ani, presa a început să-și pună la punct siteurile. Ușor-ușor, am trecut la lectura pe net. Într-un timp din ce în ce mai scurt. Nu din cauza conținutului, ci pentru că multe publicații dispăruseră definitiv. Și acum îmi încep dimineața cu lectura ziarelor și a site-urilor de știri. Au mai rămas câteva ziare, cât or mai duce-o… Chiar și cele care apar numai online. Presa liberă e pe cale de dispariție. S-a restructurat singură, pe criterii economice. A patra putere în stat a fost lăsată să moară, ba, unii chiar și-au frecat mâinile de bucurie.
Ce ne rămâne, în câțiva ani? Ce-am avut și pe vremea lui Ceaușescu: presa de stat, cea obedientă. Căci în timp ce presa privată a tras obloanele (deh! în business nu supraviețuiești cu datorii), presa de stat face angajări, păstrează pensionari în funcții, nu taie salarii, nu dă oameni afară, acumulează datorii de zeci de milioane de euro și NU intră-n faliment. Și, mai ales, se politizează. Deocamdată, portocaliu. Dacă s-o schimba ceva, oamenii vor sări în barca proaspăt colorată în cine știe ce nuanță. Evident, susținând că sunt profesioniști. Căci numai profesioniștii performanți pot să slujească fără sabia falimentului deasupra capului. Abia atunci jurnalistul își va recăpăta statutul social avut pe vremea comunismului. Vor fi puțini, foarte puțini: oamenii partidului. Privilegiații.
Sincer, mă aștept ca, în curând, să se reînființeze cenzura. Pentru căi doar asta ne mai lipsește pentru a ne simți ca atunci, pe vremuri. Căci autocenzura s-a instituit demult… Odată cu lipsurile, frica și obediența.
