Nu cred ca s-ar fi putut sa-l traga cineva de maneca pentru simplul motiv ca s-a obisnuit sa fie el cel care se tragea de sireturi cu absolut oricine, el era omul care avea ultimul cuvant, fie el si pamflet. Cand te obisnuiesti sa fii zmeu, este cam dificil sa ai puterea sa iti recunosti o slabiciune temporara, sau chiar definitiva.

Hai ca poti! Impins, fortat, incurajat sa-si depaseasca vremelnica stare, de cate ori el insusi o fi spus “ba nu pot”? Nu pot inceta sa-i “judec” apropiatii, care i-au pus in fata o oglinda mincinoasa.

Eu am ramas stupefiata, din nou, de cum a fost terfelit subiectul asta prin presa, superficialitatea crasa cu care s-a analizat, chipurile, cauza accidentului, invitatii amatori chemati sa-si dea cu parerea… Botezatu, Oana Roman, Ioana Maria Vlas, clarvazatoare si astroloage…

Nimic rational, cumva educativ, caci o tragedie se poate exploata si altfel nu numai pentru rating si cancan, se pot trage semnale de alarma, sa pot cauta adevaratele cauze, se pot chema oameni avizati… Oh, dar stai, mai avem asa ceva? Sau, mai bine, avea cineva interesul sa faca asta? Ca incep sa cred despre televiziuni ca sunt mult mai perfide decat ne imaginam si manipuleaza grosolan sau macat fac un circ monumental ca nimeni sa nu mai inteleaga nimic in final.

Asta am gandit si eu dupa ce am aflat de accident, cum de sotia a acceptat sa se urce in masina cu copii la un drum lung si pe o vreme urata si la volan sa fie sotul care inca se recupera dupa accidentul de la schi…
Sunt curioasa de cand reincepuse sa conduca, pentru ca indiferent de motivele pentru care faci o pauza de sofat, ai nevoie de o perioada de readaptare.

Am spus că nu despre cazul Huidu vreau să vorbesc. Ce-am face noi dacă am fi unul dintre apropiații unui om cu probleme (nu neapărat medicale. Oamenii o mai iau razna și din alte motive…)? Sau ce-ar trebui să facem? Și invers, dacă noi am fi unul dintre oamenii cu probleme, ce-ar trebui să facă apropiații pentru noi? Ce-am aștepta și ce-am primi?

Eu de exemplu nu stiu, nu-mi dau seama daca un om cand parca nu mai e el, are sau nu probleme medicale pe bune.
Am o cunostinta, 62 de ani, deja de 2 luni ne intrebam ce se intampla cu ea, ce ar trebui sau am putea face si unde e linia aia subtirica intre normal si anormal?
Noroc ca nu mai conduce, si acum incep sa inteleg de ce sotul ei nu o lasa de atata timp, sub diverse pretexte, sa se mai urce la volan…
Dar efectiv nu stiu ce e de facut. Nu sunt fiica sau nepoata, sa zic ca ma implic direct, dar ca prieten e greu..
Uneori pare ca traieste in alta lume, ca-si imagineaza, apoi se calmeaza si e normala, apoi reia franturi din ceea ce parea delirul de mai devreme, deci efectiv nu mai stii unde e adevar si unde nu e si, in consecinta, eu una am ales deocamdata sa stau putin pe margine, sa oobserv si sa incerc sa inteleg…

Cred că depinde de nivelul de toleranţă al nostru faţă de ceilalţi şi invers.Nimeni nu mai ascultă , nimeni nu mai are răbdare cu problemele celorlalţi nici măcar în familie nu reuşesc mereu să observ tot.Dar nu renunţ.Competitivitatea de la serviciu ,de la şcoală ,cred că ne urmăreşte şi-n relaţiile personale ,parcă am avea ceva de demonstrat tot timpul.Eu încerc să observ şi ,dacă pot ,ajut .Cu riscul de a pierde prieteni.

@Dana, asta era una dintre întrebări: ne asumăm riscul de a nu mai fi prieteni? Tocmai pentru că reacția celulilalt va fi de respingere a noastră. Vom fi un prieten mincinos, care-l periază pe celălalt tocmai pentru a-i menaja imaginea de sine etc sau preferăm să îi spunem adevărul și să fim îndepărtați?
@Zuzu, poate un control medical amănunțit nu ar strica. Dar cum să-i spui? Cum să-i sugerezi? Grea dilemă.

Da, e o istorie intreaga. E printre cele mai dificile lucruri, sa te indoiesti de integritatea mintala a cuiva, dar si totodata ca cel in cauza sa inceapa sa simta ca pierde controlul. El o zice in gluma sau ironic, dar cum sa-i spui serios ca da, pe undeva pare sa aiba dreptate…
Trebuie sa fie cumplit.
Si nici nu cunosc omul in cauza de mult timp. Nu stiu cat e bravada la nervi si stres, cat poate fi afectiune, cum s-o fi manifestat de-a lungul anilor. E incalcit.
Totul a inceput, cel putin in etapa asta, cu cazut pe strada, apoi la tomograf a iesit un accident vascular ischemic. PLus un infarct.
Long story short acum e sub tratament. Insa ce, pt ce, nimeni nu stie exact. Si oricum nu pare sa functioneze, cata vreme omul ala e ciudat, schimbat, misterios si instabil in tot si toate…
Uf.

Prefer să spun adevărul şi să fiu îndepărtată , deşi am avut şi momentele mele de laşitate , dar odată cu vârsta sunt un pic mai detaşată de pierderi.Până la urmă asta e proba unei relaţii-cum treci peste o criză şi cu ce sau cine rămâi după aceea.(Scuze că am mai divagat pe-alocuri , sunt un pic aerian-melancolică ).

Depinde din ce comă ieşi, Mărită. 😛 Şi de cât percep ceilalţi (dacă percep) pericolul pe care îl reprezinţi nu numai pentru tine dar şi pentru cei din jur.
În general se merge pe “lasă, ştie el mai bine ce face, doar e major şi vaccinat”. Apoi, dacă nu eşti în domeniu şi-l vezi pe picioare, nici măcar nu bănuieşti urmările unei asemenea traume.
Prietenii? Să fim serioşi, care “prieten” din anturaj ar risca (acum mă refer strict la caz) chiar şi să-i lase bănuiala c-ar observa cum o ia cu oile prin bătătură? Să zicem că nici măcar soţia nu-l putea opri să conducă, dacă ar fi avut cât de cât înţelepciunea de a nu risca viaţa copiilor ei, l-ar fi lăsat să plece singur.Oriunde. Nu poţi opri un iresponsabil dar te poţi feri (pe tine şi pe lumina ochilor tăi, copiii!) de iresponsabilitatea lui. Valabil în oricare caz.

(Cum să facem să ieşim odată din bucla asta, că am ameţit. Şi nu mi-s beut. 😉 🙂 )

Prietenii si familia sunt autorii secundari in orice drama care include nebunia.Poate e prea mult spus,dar cati dintre voi nu au concluzionat,la un moment dat,asa ceva despre cineva din familie sau dintre prieteni?Nebunia joaca multe roluri si are multe fete in viata de zi cu zi,chiar si a deveni iresponsabil,a pune in pericol pe cei apropiati,a sfida multimea,a juca la pariuri pana la faliment,orice ne poate semnala o problema.Parinti care nu isi ingrijesc copiii,care nu ii verifica,fie la scl,fie in cercul de prieteni,care isi traiesc viata cu prioritatile lor de adulti.Prieteni care asista muti si impasibili la betii nesfarsite,chiuluri,batai,poate chiar si violuri si care cred ca nu e treaba lor.Despre droguri si etnobotanice ce sa mai vorbim…Toate astea se intampla in jurul nostru,in viata de zi cu zi,rugandu-te ca ai tai sa nu ajunga asa.Si aici vorbim despre oameni sanatosi,care nu au de recuperat un organism dupa o coma indusa.Cum si cine l-a “ajutat”sa creada ca totul e ok?Poate dorinta prietenilor de a-i insufla incredere,alaturi de beneficiile continuarii statutului sau de vedeta,poate dorinta familiei de a uita necazul,de dragul copiilor.Ok,pot accepta si asta,dar medicii,renumita clinica de la viena?Nu cred ca nu au intocmit un ditamai dosarul,cu indicatii,tratamente,recuperari si,binenteles interdictii.Nu cred ca cei de acolo au minimalizat efectele traumatismului,de dragul familiei sau de teama asocierii lor cu orice eveniment viitor tragic.Si ce ramane de facut?Pe cine sa ascultam?Ratiune,sentimente,empatie,mandrie,trufie.Sigur ca cel mai usor si comod este sa ignoram orice rabufnire,orice stangacie,intarziere,chiar pauza si sa ne rugam.Pana cand si cui?

Cred ca, cel putin familia, are obligatia sa-ti spuna adevarul in fata, oricat de greu e asta.
Eu cel putin asta fac. E adevarat ca te consuma psihic si ii inteleg pe cei care prefera sa mearga pe varianta strutului, cu bagat capul in nisip, dar asta nu va face decat sa inrautateasca lucrurile si poate ii fura celui cu probleme sansa de mai bine.
Mama mea e o persoana colerica si usor labila, nu neaparat de nivelul de a fi nevoie de tratament psihiatric, mai degraba de un psiholog. Problema ei e ca atunci cand se enerveaza, atunci cand ii e frica sau are o problema isi pierde controlul si ratiunea. Eu sunt singura care incerca sa-i atraga atentia si sa o scoata din starea respectiva, normal ca pe moment se supara, dar dupa ce se calmeaza singura recunoaste ca a sarit calul. Restul familiei prefera sa dispara din jurul ei atunci si o lasa sa se calmeze singura; eu cred ca asta ii face mai mult rau pt. ca ea trebuie sa invete sa se controleze singura dar nu cred ca poate face asta daca nimeni nu-i atrage atentia cand pierde controlul.
Ea fost mereu asa, cu momente mai bune, sau mai proaste in functie de problemele din viata ei de atunci, e o “mostenire de familie”, tatal ei are probleme asemanatoare, iar fratele meu mosteneste o parte din problemele mamei mele. Niciodata n-am inteles de ce familia nu incearca sa ajute persoana cu probleme, ci majoritatea se fac ca nu vad elefantul din camera.
Chiar daca sunt singura care o “infrunt”, tot eu sunt prima persoana la care apeleaza mama cand are o problema si are nevoie de un sfat, a inteles demult ca tocmai pt. ca o iubesc si ii vreau binele, trebuie sa o trag de maneca atunci cand singura isi face rau.

oricat de prieten ar fi sau nu…sfaturi nu dau! dar cu orice risc, as gasi niste cuvinte in gura fara a cauta/astepta un moment anume, i-as spune cu subiect si predicat ce-as face eu in situatia respectiva. in doua etape.