Dincolo de criză, viața merge înainte. Îmi place când ajung seara într-un restaurant și, cu toate că nu mai e populat ca altădată, oamenii încă mai vin și reușesc să uite că nu mai e ca pe vremuri, că grijile sunt mai mari, că viața e gri, că orizontul s-a apropiat ca pentru miopi. Și-atunci se ridică de la masă – antrenați de muzica neelitistă a vreunei orchestre – și dansează, se țin de mâini cu oameni pe care nu-i cunosc, ajunși și ei acolo din cine știe ce întâmplare. Picături de viață ca alea din timpul războiului, în care oamenii – cu inima cât un purice – încercau să-și spună că respiră. Ei încă respiră. Mai trăiesc… Există…

Goran Bregovici-Mesecina

P.S. Poate mă ajută Sibilla cu traducerea versurilor. Din ce-am încercat eu să înțeleg cu google translate, e ceva foarte frumos și emoționant. Sper să nu greșesc.
(Și da, de câteva zile am chef să (re)văd un film – oricare – al lui Emir Kusturica. Cu oameni autentici, cu nevoi simple, cu muzică balcanică, cu gâște și animale din gospodărie, cu conflicte hilare. iubiri naive și mult absurd. Poate chiar Pisica albă, pisica neagră. Sper să-mi fac timp…)

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.