Ce nu prea se știe este că sistemul all inclusive a apărut pentru prima oară în anii 70-80, în Punta Cana/Republica Dominicană, pentru turismul de masă, pe care l-a și revoluționat. Anterior, în anii 50, fusese inventat de către belgianul Gerard Blitz și implementat în rețeaua resorturilor Club Med (Club Mediterraneo) din Majorca, pe care fostul jucător de polo a fondat-o. Ca orice produs inovator, și-a găsit imediat adepți. Se oferea un pachet turistic care cuprindea o destinație exotică în care ai condiții de lux, minim 3 mese pe zi, băuturi alcoolice și nonalcoolice incluse. Acesta era minimul, după care s-a ajuns la nebunia din zilele de azi: tot timpul este un bufet cu mâncare deschis, multe servicii incluse, facilități peste facilități. Pachetul inițial de servicii s-a dezvoltat, s-au adăugat mereu alte și alte gratuități pentru ca hotelurile să devină mai atractive pentru turiști și să facă față competiției dintre ele în efortul de a-și asigura un grad de ocupare cât mai mare. Pentru turist, o vacanță all inclusive îi ia toate grijile de pe cap. Pentru hotelieri, se pare că e un business bun: dacă ar fi avut pierderi și nu și-ar mai fi atins marja de profit preconizată, ar fi renunțat singuri la conceptul ăsta.

Peste toate, de câteva zile se discută despre renunțarea la concept, justificarea fiind risipa de alimente care ar putea hrăni nu știu câți africani. Comparații pe înțelesul mulțimilor care să-i facă să conștientizeze. Nu înțeleg de ce a apărut brusc propunerea asta pentru țările Uniunii Europene. De altfel, dintre ele, nici măcar nu sunt multe care oferă servicii all-inclusive. Conceptul este aplicat, cu predilecție, în Turcia, în destinațiile exotice (Republica Dominicană, Dubai, Mexic, Kenya etc) și mai puțin în UE – masiv în  Bulgaria și izolat în alte țări europene. Sub pretextul spectrului crize globale a alimentelor și al responsabilității, mă întreb ce rost are dorința asta a UE de a interzice conceptul all-inclusive în țările sale? Pe cine va lovi cu adevărat? Și pe cine va favoriza?