… Sau boala lui Savițchi, parcă. Nu sunt medic, dar am citit că, în cazul unor afecțiuni grave, există o fază pretumorală, numită de către specialiști sindromul micilor semne. Persoanei afectate i se pare că totul e în regulă cu ea, nu i s-a întâmplat nimic, e activă și viața e fix ca înainte. Medicului și celor din jur, care-l au aproape zi de zi, nu li se pare deloc așa. Ei văd schimbările. În multe cazuri, lipsa apetitului, paliditatea, oboseala și somnolența, scăderea în greutate, precum și alte semne, poate, mai puțin vizibile din proximitate: sângerări etc. Sindromul ăsta e buzduganul ce anunță dezastrul care urmează.

Întotdeauna, spunem despre cei din jur că îi cunoaștem. Îi observăm perpetuu, vrând-nevrând, le vedem starea afișată. Nu avem cum altfel. Poate din cauza asta putem spune, adesea, ”de la mine așa se vede”, deși cel în cauză spune că nu-i așa. E mai ușor să privești din afară… Nu-i un secret pentru nimeni că întotdeauna cei din jur își vor da seama că ești îndrăgostit (numai văzându-ți licuricii din ochi) sau că ești deprimat (văzându-ți privirea de cauciuc), că ești sau nu ești în regulă. Și prin a fi în regulă înțeleg starea de echilibru. Evident, rar o vei și recunoaște. Sindromul micilor semne anunță, și în cazul ăsta, o fază ”pretumorală”. Extrem de rar, cu urmări fericite – când îndrăgosteala chiar îți face bine. În toate celelalte cazuri, viitorul nu sună bine.

Și la nivel macro – să zic așa – un sindrom al micilor semne ne poate vorbi mai mult decât ne imaginăm. Cineva spunea, aseară, că, în România, sindromul mioritic s-a redeclanșat. Și asta e percepția multora dintre noi. Suntem, deci, în fază pretumorală. Cum am mai fost pe vremea comunismului. Resemnarea e din ce în ce mai mare. Iar ăsta nu-i un lucru bun. E doar buzduganul care anunță dezastrul ce urmează.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.