Jumătate copil // 30 August 2011
”Cât timp îți trăiesc părinții, te mai consideri copil” – spunea cineva. Și mă gândesc că, pe undeva, așa este. Ai, oricând, un backup: poți să fugi la ai tăi, le ceri ajutorul, te salvează, te protejează, chiar te cocoloșesc. Când nu-i mai ai, devii deplin responsabil. Tu și atât. Pe undeva, cred că abia atunci te transformi pe deplin într-un matur. Nu mai ai varianta de avarie. De cele mai multe ori, ești și plin de responsabilități: propria familie, propriii copii etc. Umerii sunt din ce în ce mai grei, așteptările celorlalți sunt din ce în ce mai mari.
Cei norocoși rămân măcar jumătate copii până – hăt! – ajung chiar ei bunici. Este extrem de interesantă, din punct de vedere psihologic, dinamica asta a succesiunilor trecerilor prin vârste, având sau nu calitatea de copil. Iar când devii matur și-atât, când ești singur pe lume (adică fără părinți), eu cred că trebuie să privești altfel drumul pe care-l mai ai de parcurs până la punctul final. Și – îmi place mie să cred, judecând după valorile mele – nu intri în nebunia că trebuie să profiți, pentru tine, de fiecare clipă, ci te apleci mai mult, în deplină responsabilitate, asupra propriilor copii. Care, la rândul lor, au nevoie de un backup…
