Auuu… ce e asta?

Nu am ce să spun mai mult. Asta a fost: ce-ai citit…

Povestea imi aminteste de o furtuna cumplita in decembrie trecut pe Marea Baltica. O nava mare cat Titanicul devenise o coaja de nuca cu care se jucau niste valuri uriase pe care le vedeam la nivelul ferestrelor puntii principale. Un intuneric polar de nepatruns, o liniste nefireasca a sute de oameni transformati in mumii palide, incremenite, rugand si asteptand sfarsitul, oricare ar fi el. Apoi a inceput decaderea – unul cate unul am inceput sa cedam si sa ni se faca rau: in scurt timp toate conventiile despre cum si ce se face in intimitatea toaletelor publice si a spatiilor comune au disparut sub presiunea raului de mare si a perspectivei mortii. Fara vointa si fara stiinta, corpurile noastre se curatau pentru o eventuala mare trecere. Linistea era intrerupta doar de aceste eliberari prin care fiecare vroia sa isi vomeze si frica, si groaza, si nesiguranta – cateva secunde in care trupul subjuga constiinta si puteai uita cat de putin intelegi din ce se intampla.
Si iar liniste, si din cand in cand urletul vantului de afara, si iar o coama de val arunca vaporul intr-o groapa fara fund. A durat aproape 2 ore, desi in mod normal mai aveam 30 de minute pana in port. Doua ore numarate secunda cu secunda, din promisiune in promisiune ca ajungem in 15 minute.
Nu am avut norocul sa imi fie rau; am dus cu mine in orele alea si in cele ce au urmat toata povara si toata spaima momentului. Am inteles cu mintea limpede ce se intampla, am tremurat si mi-a inghetat sufletul la fiecare 15 minute care ma indepartau de mal. Mi-am marturisit cu voce tare groaza si am refuzat orice gand ca salvarea ar putea fi sa plutesc in deriva intr-o barca de cauciuc in mijlocul unor valuri dusmanoase si lacome. Dar nu pentru ca as fi regretat un lucru cat de mic din cele facute sau nefacute. Nu pentru ca moartea sau nesfarsirea ei ma infricosau, acum cand erau atat de aproape. Sincer, nici teribila, dar efemera durere a unor putini apropiati nu m-a miscat prea tare. Nu vedeam nimic pe malul ala de care sa imi fie teribil de dor; nu vedeam nimic, atunci si acolo, care sa merite sa nu mor in pace: cu o singura exceptie – si de aici imensa, sufocanta mea frica: copilul era cu noi; si era cu noi pentru ca eu alesesem acest lucru, nu ea. Iar eu nu luasem in calcul ca ea este deja bolnava si ca poate o croaziera in luna decembrie presupune frig, furtuna, intarzieri. Vomitase la inceputul furtunii si acum dormea la mine in brate. Si in acele 2 ore nu m-am putut uita in ochii ei sa ii cer iertare. Mi-a fost teribil de frica ca nu voi avea timp sa ii cer iertare.Iar apoi mi-a fost frica ca nu o sa o mai vad niciodata. Si atunci am simtit pentru prima data nevoia sa cred orbeste, arzator, cu toata fiinta mea ca exista undeva, candva un loc unde ne vom revedea. Sau unde mamele isi vor putea vedea copiii. Un fel de mare loc de joaca unde ele pot sta retrase si modeste sa nu incurce jocul, dar sa poata vedea ca ei “sunt bine”.
Am coborat fericita de pe barca; si nu pentru ca furtuna se indurase de mine sa ma mai lase aici o vreme, ci pentru ca am avut confirmarea ca viata mea e in regula; dar mai ales pentru ca furtuna imi daduse sansa sa inteleg ce inseamna sa fii mama, cata iubire, credinta si sacrificiu presupune sa iti puna universul o bucatica de nemurire in brate. Groaza mea din timpul furtunii a fost ca nu sunt demna de aceasta bucatica de nemurire, ca nu pot sa am grija de ea, ca o lume se va prabusi pentru ca eu sunt neindemanatica. Imensa frica din noaptea aceea ma bantuie adesea, dar nu ca un cosmar, ci ca un memento al unei lectii de viata.
Cred ca toate furtunile sunt lectii de viata; conteaza mai putin ce faci sau ce simti dupa decat ce simti sau ce afli in timpul lor.Cand nu suntem in stare sa intelegem ceva ce e important pentru evolutia noastra, natura ne pune in mijlocul unei furtuni. Eu am avut nevoie de 2 ore nesfarsite sa imi inteleg lectia; tu – de mult mai putine minute. Pastreaza ce ai simtit in acele minute – daca ai simtit doar liniste, fii fericita ca natura ti-a dat doar o confirmare de care poate aveai nevoie.

Ralucas, e cutremurătoare povestea ta. Eu am abia 24 de ore de când mi s-a întâmplat… Și noi eram cu copilul, cu Vlad…

așa că e vremea să facem lucrurile pe care de regulă le refuzăm (sau ne promitem că le-om face, noi, cândva); resetarea agendei, de exemplu!

Cam da 🙂

Bine ati venit! 🙂
Reset, respira adanc si continua sa mergi…

Dumnezeu va iubeste, si v-a aratat aceasta. Ma bucur ca timpul, printre muritori, al familiei Ciutacu nu s-a stins. Inseamna ca Dumnezeu va vrea la lucru. Aveti talanti care trebuie sa aduca roada pentru slava Lui. Aceasta ne este menirea. Cel putin asta este credinta mea.

Va imbratisez cu drag, si sa nu uitam ca viata e pe…zile!
numai bine!

Asa as fi gandit si eu:
“continui să spun Tatăl Nostru. Nu mă gândesc la nimeni, nu-mi evaluez viața de la început și până acum, nu-mi pare rău de nimic, nu regret nimic. Doar vreau ca avionul să nu se rupă și pilotul să poată să-l aterizeze.”
Gandire pozitiva!!!!

In astfel de situatii doat “Tatal nostru” mai face diferenta …

Uf… ce să zic. Mă bucur că sunteți bine.

Cum se spune, ati avut o cumpana, ati avut o experienta de viata.
Vlad si ceilalti inocenti din avion ” au garantat” pentru voi, cei aflati in mare primejdie.Mana, spun banalitati,dar Dumnezeu este tot timpul cu noi.O fi fost si ” gandirea pozitiva”, dar fara ajutorul LUIam fi niste naluci si nimic n-ar avea sens.Cu sinceritate, ma bucur ca ati depasit momentu acesta de rascruce.

Daca ai stii de cate ori visam si noi…de cate ori ne rugam.Insa,diferenta dintre noi si pax este ca noi stim cine e in fata,cate mii de aterizari si decolari,cate mii de ore de zbor etc.Imi pare rau ca ai trecut prin asa ceva.

Bine ca am ajuns teferi acasa….eram in avion….v-am remarcat inca din aeroport, din Catania….aveti un baietel superb, sa va traiasca!

Nicoleta, a avut Dumnezeu grijă de noi! La cum a picat în gol avionul și la cum s-a înclinat… Îmi povesteau prietenii care ne așteptau la aeroport că stăteau în fața aerogării și se strânsese lumea să se uite cum se prăbușește avionul. Erau convinși că pică exact pe DN1… Am avut zile…