… e cea care lipsește atât în societate, cât și la nivel individual. Peste tot sunt numai oglinzi concave și convexe: unele deformează mărind, altele – e drept, foaaaarte puține – micșorează. Majoritatea are o imagine despre sine, ca o concluzie a proiecției în oglinda curbă, mult supradimensionată. Da, știu, bufnițele nu sunt ceea ce par a fi. Da, știu, e demoralizant să vezi adevărata dimensiune. Să te vezi la dimensiunile reale: mărunt, prăpădit… Dar numai acceptând poți să faci pași în față. Altfel, doar te minți. Și stagnezi. Sau regresezi.
Pentru o întreagă categorie de vărstă, cea a absolvenților de liceu din acest an, curbura oglinzii e alta. Dar s-a translatat asta și la fiecare dintre ei? Sau vorbim doar despre oglinda globală pusă în fața unei generații, nu și despre unele mai mici, care să reflecte fiecare om în parte?! Oare experiența din acest an i-a făcut și pe alții, din alte generații, să-și facă o evaluare realistă, sau, în continuare, oamenii își protejează sinele? În continuare cred despre ei că sunt altceva decât sunt în mod real? Exercițiul de sinceritate în fața oglinzii plane mi se pare vital pentru România. Altfel…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.