La mine, în Oltenia, este un obicei. Când moare cineva, timp de 6 săptămâni (mai nou, văd că se spune 40 de zile!), o copiliță aduce apă în casele rudelor mortului. Zilnic, cu găleata. De sufletul mortului, nu știu… Să aibă omul ce bea pe lumea cealaltă… La sfârșitul perioadei, trebuie să meargă la o apă curgătoare (pârâu, râu) și să dea drumul unor lumânări aprinse (într-un suport plutitor, evident!), pe apă. Să se dezlege sufletul celui dus, probabil. Cert e că la ceremonia asta e nevoie de un martor care să garanteze faptul că fata chiar a cărat apa zilnic și n-a tras chiulul în perioada asta. Martorul n-a avut nicio contribuție directă, ci doar a observat. Sau ar fi trebuit să observe. Datina spune că atât fata, cât și băiatul-martor (deh, copiii sunt curați și ne-nvățați cu furatul căciulii și minciuna) sunt răsplătiți cu bani sau vreun ceva de către rudele dusului de pe lumea asta…
Ei, bine, mă gândeam că întreaga muncă de scoatere a apei din fântână, zi de zi, și de cărat găleata plină până în casă pică pe vreo fătucă fragilă. Mai mereu, cineva trebuie să ducă greul. Să muncească. La final, răsplata o primește și martorul, deși – în mod real – efortul lui a tins către zero. Nici măcar pentru cuvântul lui nu bagi mâna-n foc, că sigur n-o să stea cu ochii pe fata aia, să vadă dacă găleata e plină sau mai pe jumătate. Sau dacă chiar a fost dusă. Dar te pui cu încrederea sau mărturia mincinoasă?
Poate că din cauza asta se folosește expresia ”martor la căratul apei” în cazul celor care nu au nicio implicare, nu pun umărul, ci doar asistă la efortul altora (Dar unii apar la sfârșit, să-și ia răsplata, și nimeni nu-i contestă!). România e plină de astfel de exemple. Că doar știm bine că succesul are mai mulți părinți, eșecul este orfan

P.S. – Aștept cu mare interes dezbaterile pe paternitatea Podului Basarab.

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.