Inventariam, fără să vreau neapărat asta, zonele vieții unui om. (Inclusiv a mea.) Și mi-am amintit brusc exemplul folosit de psihologi în evaluarea echilibrului unei vieți. Ei mereu compară viața unui om cu un scaun cu patru picioare: echilibru stabil sau aproape indiferent. Când un picior lipsește, rămân numai trei. Și pe trei picioare se poate sta, dacă știi cum să așezi scaunul. Dacă mai tăiem un picior, rămân numai două. Cam faci acrobații să te menții pe scaun. Și nu prea ești sigur pe tine. Cu unul singur, nu putem vorbi de echilibru. Căci scaunul nu va sta niciodată-ntr-un picior. Și-acum să definim picioarele scaunului nostru: familia (piciorul ”intim”), cariera (piciorul ”profesional”), prietenii (piciorul ”amical”) și restul lumii cu care interacționăm (piciorul ”social”). Dacă pentru primele trei picioare nu este nevoie de explicații, pentru ultimul aș preciza că ne ”lovim” de colegi, de alți oameni în autobuz, de vânzători în magazine etc. Acesta este ultimul picior care cedează. Nu putem să trăim în peșteră. Și nici în pădure. Dar este insuficient pentru a ne păstra echilibrul.
Mulți oameni trăiesc doar pentru carieră. În rest, viața lor e pustie. Alții aleg doi sau trei piloni. Sau dimensiuni în care să trăiască. E minunat să poți să stai pe un scaun cu patru picioare. Dar pe măsură ce retezi din ele, apar probleme de altă natură: se strică echilibrul psihic. Apare depresia. Apare, poate, disperarea. Apar alte gânduri.
Din când în când, cred că e mai bine să punem mâna să recondiționăm scaunul pe care stăm, să mai batem un cui, decât să-l tot vopsim…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară