Primul: Încerc să-i vorbesc, pe departe, despre frustrările pe care și le exhibă și sunt vizibile pentru toată lumea. Frustrări care răbufnesc sub formă de răutăți gratuite. O iau pe departe, dincolo de Ploiești, cu Edward de Bono, gândirea laterală și groapa la care tot sapă și se adâncește. Îi spun, glumind, să sape una lângă. Ca în teoria lui de Bono. Nu mai sap demult – îmi spune. Și mă dezarmează. Căci văd cum sapă adânc. Cum mlaștina i-a acoperit gleznele și nu știu dacă se mai poate desprinde vreodată de clisa aia sau o să-l înghită cu totul. Când obosește de atâta săpat, are un ajutor hotărât, care sapă-n locul lui și-l afundă și mai tare, din partea altcuiva. Dar lui îi place că-i ține isonul. Crede că asta îi confirmă alegerea. Că e bine ce face. Bine pentru el. Încerc să-l fac să înțeleagă că nu așa se rezolvă ceva. Degeaba! Nu mă schimb pentru tine – îmi zice. De parcă pentru mine ar trebui să se schimbe, nu pentru el. Eu sunt bine mersi, pe câmpii verzi, zburdând. Nici măcar nu plouă. E iarbă moale, pot alerga și desculță după fluturi.
Al doilea: Încerc să-l fac să înțeleagă că tot ce i se-ntâmplă e din cauza crizei de la 40 de ani. Nu-l judec, cu îndrăgosteala nu te pui. Apare când nu te aștepți, fie că ți-o dorești, fie nu. Deh, modificările hormonale în trecerea dinspre adult spre retragerea din viață. Dar are niște copii acasă, față de care e responsabil. Nu doar material. Cărora a ajuns să le fie teamă de prezența lui. Nu-l mai simt aproape. Și nici nu mai e. Decât cu carcasa. Cu mintea, cu inima și sufletul e departe. Visând cai verzi pe pereți. Nu știe să-și consume isteria crizei cu discreție. Să o controleze astfel încât să nu rănească. Să nu distrugă. Copii, soție, suflete. Vieți. Doar el e important. El și trăirea lui. Și hotărârile lui. Dar nu sunt în criză – îmi spune. Niciun bărbat nu recunoaște că ar trece prin criza asta – îi spun. Și nicio femeie…
A treia: Nu înțeleg de ce stai agățată de rețeaua aia de socializare. A ajuns să fie viața ta – îi spun, explicându-i cu lux de amănunte cum realitatea virtuală îți afectează comportamentul. Te face asocial în real. Te izolezi în microcosmosul tău și stai și-aștepți. Să-ți pună X un like, să crezi că dacă y a pus o melodie care-i suna lui bine, automat versurile, integral, sunt vocea lui care-ți vorbește ȚIE și numai ȚIE ceea ce cu siguranță n-o să auzi din gura lui NICIODATĂ. Și că virtualul ăsta excesiv te face s-o iei razna. Liliac cu capul în jos, cum spuneam mai demult. Agățat. Copilul de-acasă are nevoie de comunicare. Copilul de-acasă te judecă. L-am auzit eu cu urechile mele cât de critic – pe bună dreptate – este. Chiar dacă acid, el altceva așteaptă de la părintele lui. Copilul care nu-și mai găsește locul acasă. Care, la 10 seara, vrea să plece la o colegă, unde e o familie normală. Dar nu stau agățată – îmi spune. Țin alea deschise și când e ceva, răspund. Din când în când mai postez ceva. Păi tocmai aici e pericolul – încerc s-o fac conștientă. Că-ți ocupă minea fără să vrei. Iar tu nu recunoști. Nu-i adevărat – îmi spune. Și – evident, se supără pe mine, evitându-mă mult timp.
Oamenii își protejează sinele. Oamenilor trebuie să le spui numai ce vor ei să audă. Oamenii nu vor să afle adevărul despre ei. Căci, singuri, oricum nu vor să și-l recunoască. Dar nu vor nici așa, ajutați. Și-mi amintesc instantaneu că ”valoarea unui om este dată de cantitatea de adevăr pe care o suportă” (Nietzsche). Adevărul despre sine e suportat, poate, doar administrat cu pipeta…