Fiecare dintre noi suntem consecvenți în a ne respecta vreun principiu de viață, care ne ghidează și rămâne mereu actual. Poate l-am descoperit cine știe cum și ni s-a părut nouă că ne reprezintă la momentul ăla, poate l-am împrumutat de la alții sau poate e filozofia personală, formulată chiar de noi.
Nu mi-e greu să spun după ce m-am condus până acum. În structura mea (nu doar în aparență) sunt un om bun (și nu risc nimic când fac afirmația asta), neconflictual, altruist, tolerant. Care nu așteaptă nimic în schimb pentru gesturile sale. Cum spuneam odată, după ce fac o faptă bună, fug. Nu vreau să pun în încurcătura recunoștinței pe nimeni. Pentru că oamenii nu au exercițiul recunoștinței. Ci cred că ea trebuie arătată în formă materială sau cu gesturi extinse, care-i obligă. Când colo, ea e simplă și modestă: nu trebuie altceva decât deschidere și-un mulțumesc. Chiar citeam undeva despre un exercițiu zilnic de recunoștință. Cineva (un om frustrat, pesimist și nemulțumit tot timpul) și-a propus să-și noteze în fiecare zi 3 lucruri pentru care trebuie să fie recunoscător: că soarele strălucește, sau că e bună cafeaua, sau că a întâlnit un chip zâmbitor pe stradă. După câteva zile, obsedat de a găsi cele trei lucruri bune care să merite să fie trecute pe lista sa, a constatat că, de fapt, lucrurile bune din viața lui cotidiană sunt mult mai multe. Și că lista s-a lungit singură. Zâmbetul a înlocuit încrâncenarea și pesimismul, omul a început să se schimbe treptat. Ei, bine, asta e o poveste motivațională, o să-mi spuneți. Și adevărată! – o să vă spun. Pentru că atitudinea noastră față de lucrurile bune din viața noastră spune totul despre noi. Despre cum vrem să ne trăim viața. Și despre impactul vieții noastre asupra celor care ne înconjoară. Revenind la principii de viață, al meu e simplu: Dacă nu pot să fac (cuiva) bine, măcar să nu(-i) fac rău. Atât. Nu mă visez în stratosferă, nu sunt nici de titan, nici pe ceilalți oameni nu-i consider pigmei. Ăsta e locul meu. Și știu care mi-e rostul pe lume…

[Later edit] Cristina Gheorghiu îmi pune, pe Facebook, un comentariu care completează postul meu și în care ne arată o altă față a recunoștinței. Cea percepută ca povară:

Hm…dar de oameni care se chinuie sa iti faca rau, pentru ca iti datoreaza prea mult, ai auzit? Oameni pe care i-ai ajutat atat de mult si in chestiuni atat de importante, incat… la un moment dat, simt nevoia sa se razbune pentru cat de… mult iti datoreaza? Si pentru ca nu pot uita ca nu au obtinut ceva singuri, ci ajutati… lovesc si sapa persoana care i-a ajutat. O lovesc cat pot ei de tare… atat cat sa nu o mai vada in spatiul ala…sa se poata impauna cu ceea ce i-ai ajutat sa obtina, sa spuna cu voce tare ca au obtinut ei singuri, sa creada chiar si ei asta…sa nu afle vreodata cineva, ca au fost ajutati, de fapt. Cineva imi spunea ca sunt oameni pentru care povara recunostintei este mult prea grea…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.