Nevoia de simplificare // 6 May 2011
Inițiativa legislativă a lui Victor Socaciu referitoare la dublarea filmelor străine în limba română mi-a declanșat o serie de gânduri. Mi-am găsit argumente prin care mie mi se pare o prostie. Într-o țară în care presa scrisă trage să moară din lipsă de cumpărători și în care un tiraj bun al unei cărți este de 500 de exemplare (la ce bun atâtea cărți?!), a rămas extrem de mic nucleul celor care încă mai citesc. Doar filmele străine rămăseseră, pentru unii, mijlocul prin care își exercitau abilitatea dobândită demult. Aceea de a citi. Așadar, să ne analfabetizăm conform legii…
Plecând de la asta, am încercat să înțeleg ce s-ar întâmpla în cazul în care avem un film străin și vrem să-l difuzăm (mă rog, cineva autorizat, nu noi!). Acum, filmul este tradus de către un traducător, după care se face subtitrarea care se pune peste imagini (din câte îmi imaginez, asta se face pe calculator). Dacă s-ar opta pentru varianta dublării, procesul ar fi ăsta: se traduce, se angajează oamenii care ”să pună vocile”, se înregistrează cititul pe roluri, apoi sunetul se pune peste imagine. Costurile sunt mult mai mari, timpul pierdut este mult mai mare. Și-atunci m-am întrebat de ce s-ar opta pentru o varianta mai complicată și mai costisitoare? De ce să renunțăm la ceva simplu și funcțional? Nu știu.
Dar știu sigur că România are o nevoie stringentă de simplificare în toate: în legislație, în sistemul de taxe și impozite, în învățământ, în justiție, în administrație, în orice. O lege are câteva paragrafe, iar normele de aplicare au zeci de pagini… Ca să îți iei un aviz sau să plătești o taxă te saturi de discuții cu funcționarii și de completat hârtii. Toate sunt un hățiș în care omul de rând nu poate să se descurce. Multe căi întortocheate care nu aduc nimic bun. Ce modernizare-i asta?
