Familia mea se mută în cer. Ușor-ușor, se reunește acolo. La toată lumea se-ntâmplă la fel, nu doar la mine. E cursul firesc al vieții. Dispar, unul câte unul, unchi, mătuși, rude. Cei pe care i-am cunoscut încă din copilăria mea se înmulțesc acolo. Unul după altul, prea rapid, prea mulți… Rămânem noi, copiii lor, cei care avem acum, la rândul nostru, copii. Linia frontului s-a schimbat. Am ajuns în față, pe primul rând. Noi și câțiva dintre părinții noștri. Cei care au mai rămas. Din ce în ce mai puțini.

Mi-amintesc zilele în care ne strângeam toți, în curtea bunicilor. Familii tinere, cu copii mici: noi. Leagăne multe, care agățate de gutuii din spatele casei, care agățate de barele din grădină. Pentru noi, cei mulți și mici. Să ne-ajungă… Și părinții, oameni tineri, luminoși, frumoși, plini de voie bună. La sfârșitul zilei, plecam, fiecare, în orașele noastre. Pe la casele noastre. Rămâneau bunicii. Acum nu mai sunt nici ei, nici mulți dintre părinți. Au plecat. În valuri. Șapte vaci slabe, șapte vaci grase – se spune în Biblie. Ca să ne aducă aminte că un necaz nu vine niciodată singur. Și nici dispăruții noștri nu pleacă niciodată singuri. Îi cheamă și pe alții după ei. Îi trag după ei, cum se spune… Valuri care lovesc familia. Ca un tsunami. Sau ca pe front: linia întâi dispare. Mai scapă câțiva. Pentru cât timp, oare? Rămânem noi. Copiii de altădată. În prima linie. Avându-i în spate pe copiii noștri.

Nu, nu-i nimic nelalocul lui. E doar viața…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară