Sau despre acumulare.

Văd că au început discuții despre ziua de mâine: să avem stocuri, rezerve, să avem cu ce. N-aș discuta strict despre momentul ăsta. Ci despre români, în general. Cred că dintotdeauna au vrut să aibă ceva deoparte. Să se simtă în siguranță, în caz că se întâmplă ceva, că sărăcesc peste noapte sau mai știu eu ce. Toți oamenii pe care i-am cunoscut au chestia asta: să strângă. Fie că e vorba despre cumpărat un bax de ulei odată, să aibă o rezervă, fie că e vorba despre congelatoare pline. Într-un fel, e de înțeles: Ceaușescu ne-a învățat asta. Să avem pe ce pune mâna, că nu se știe ce-o fi mâine. Dacă mai avem de unde, dacă mai putem. Chiar și după Revoluție, tiparul s-a păstrat. Mai ales la oamenii trecuți de-o vârstă. Surprinzător pentru mine, și cei tineri au învățat bine lecția văzută în casă. Dovada: coșurile pline de la supermarket. Să nu-mi spuneți că o famile chiar consumă tot ce cumpără, că nu vă cred. Așa… Eu, una, consider că mai bine e să ai bani, să poți să-ți cumperi strict cât ți-e necesar la un moment dat. Căci de găsit se găsesc acum… Dar oamenii preferă să acumuleze. Românii. Căci, pe lumea asta, mai sunt și alții. Iar mie-mi place foarte mult exemplul senegalezilor care NU au noțiunea de acumulare. Ei nu fac stocuri, nu au rezerve. E drept că Dumnezeu le-a dat un pământ binecuvântat. Senegalezul de rând se trezește dimineața, întinde mâna și-și ia un mango sau un avocado sau alt fruct direct din copac, se satură și are chef de-un trabuc. Dar trabucul costă. Așa că se apucă să adune un kil-două de arahide care cresc peste tot (deh, îi ies printre degete când calcă!), merge cu ele în piață, le vinde și, cu cei 5 dolari, își cumpără trabucul visat. Apoi stă la umbră și fumează. Și gândește. Se uită fără orizont. Când vrea să mănânce pește, bagă undița în râu și și-l pescuiește. Apoi un fruct, alt trabuc, mai vede o femeie, se mai roagă, mai face un copil, mai cântă… Viață ca-n Eden. La ce să acumuleze? Căci, a doua zi, fructele sunt tot în pomi, arahidele tot îi ies printre degetele de la picioare atunci când calcă pământul, peștii tot în apă sunt. La ce i-ar folosi? Ei, vedeți? Pentru unii, viața e previzibilă. Până la capăt. Pentru alții, nu. Pe mine, după ce-am trecut la propriu prin zile în care aveam doi cartofi în casă și n-am murit, nimic nu mă mai poate surprinde. Am ajuns să gândesc ca în reclamă: Trăiește clipa! Că nu se moare așa ușor.

[În Senegal, din vreo 13 milioane de suflete, muncesc doar vreo 600 de mii, parcă. Doar ăia au alte nevoi/aspirații/ambiții decât cele de bază. Dar fericiți sunt tot ceilalți, cu viața lor simplă.]