Cel ales // 23 February 2011
Povestea am auzit-o de curând. Ne-a spus-o Candice. Niște englezi s-au mutat, la un moment dat, în România. Familie normală, cu doi copii. Și-au găsit o casă și au decis că acolo trebuie să locuiască. Dar n-au găsit numai casa, ci și un copil, pe mormanul de gunoi din curte. Un copil brunet, nou-născut, abandonat. Cred că au gândit că nu o fi întâmplător, așa că l-au adoptat. Au trecut anii, iar copilului cel brunet – diferit de frații lui englezi pur-sânge – i s-a spus, cu mare responsabilitate, ceva. Cum mama nu făcuse diferențe între copiii ei naturali și cel adoptat iar micuțul Charlie nu simțise că n-ar aparține familiei, momentul de sinceritate a fost abordat cu mult tact. ”Charlie, tu nu ești copilul nostru natural. Noi aveam deja doi copii când te-am ales pe tine. Pe ei ni i-a dat Dumnezeu, pe tine te-am ales noi, dintre foarte mulți, pentru a fi copilul nostru, pentru a te iubi”. Copilul a înțeles că el este altfel. Nu discriminat negativ, ci cel special. Cel ales. Cineva l-a vrut pentru a-l iubi și pentru a avea grijă de el. Părinții lui. În ciuda faptului că mai aveau doi copii. Și a fost foarte mândru de asta. Iar la școală, printre colegi, spunea cu bucurie în glas: ”Pe mine m-au ales!”. De obicei, copiii adoptați, când află că părinții lor nu sunt cei naturali, consideră că sunt inferiori celorlalți copii. Ei, bine, Charlie a continuat să fie mândru că e cel ales. Căci nu oricine are șansa asta, să îl vrea cineva, cunoscându-l. Și, mai ales, să fie iubit conștient și necondiționat.
Lecția dată de mama englezoaică este de o valoare covârșitoare. Și toți cei aleși ar trebui să înțeleagă și să gândească exact ca micuțul Charlie: să fie mândri. Căci nu oricine are șansa asta…
