Dacă m-o fi auzit? // 18 January 2011
Ultimele imagini cu Cristi Pațurcă, la înmormântarea lui Adrian Păunescu. Dăm să plecăm, ne strecurăm printre cavouri și cruci. Noi doi, Silviu și Virgil. Pe marginea unui mormânt, departe de ceremonia în desfășurare, sunt așezați vreo trei oameni. Unul sau unii trag cu nesaț dintr-o țigară. Trecem pe lângă ei cu ochii în pământ, aproape. După câțiva metri, cineva îl strigă pe Victor. Nu mai știu cum. Poate Victor, poate domnu’ Ciutacu… Silviu șoptește: e Pațurcă, nu l-ați văzut? Virgil plusează: Da, el e, că tot vine când mor ăștia, artiștii… Nu știam de unde să-l iau! Eu mă trezesc întrebând, deși în șoaptă, parcă prea tare pentru liniștea din cimitir: Pațurcă nu e mort? Parcă a murit, nu fusese Băsescu la el, la spital, când era la Babeș? Ne opriserăm pe loc. Din șirul indian dintre cavouri, ne întorceam pe rând fețele către în urmă. M-am întors ultima. La doi-trei metri în spatele meu era el. Cristi Pațurcă. Cu obrajii trași, târându-și pașii și foșnind frunzele căzute pe alee. Mi-a fost teamă că m-a auzit. Cum să îi spui unui om viu, care se mișcă prin fața ta, că este mort? Nu mai semăna cu cel din anii Pieței Universității. Cum nu mai seamănă niciunul dintre noi. Dar pentru noi n-avem ochi. Îi vedem doar pe ceilalți. Salut-salut, țineți-o tot așa. Discuțiile de complezență cu care de-acum m-am obișnuit. Două-trei minute. Strângeri de mâini. Am plecat cu inima grea și umerii aduși. Dacă m-o fi auzit?
