”Depărtarea dintre noi mi se părea a fi de ordin psihic. Intram oare într-o pasă neagră, plină de contorsiuni? Cu fiecare pas, Nicolae mi se părea mai străin. Am început să fluier tocmai pentru a nu mă mai putea gândi la asta, însă, dracu știe de ce, chiar dacă aș fi urlat, mă teroriza noul și ciudatul sentiment avut în timpul discuției cu el: precauția. Îl cunoșteam din primul an de facultate și ne împrieteniserăm tot atunci datorită unor întâmplări mărunte, fără haz.” (Augustin Buzura – Absenții)

Mă gândeam că, atunci când cunosc o persoană, obișnuiesc să o privesc și să observ. Apoi, în absență, dacă încerc să-i recompun imaginea, mai mereu, la început, nu pot. Pur și simplu. Nu pot să-i așez, unele lângă altele, trăsăturile feței. De altfel, nici nu știu să spun mare lucru despre ele, cu atât mai mult să le văd cu ochii minții. Găsesc într-o carte că problema asta a mea are și un nume: cunoaștere tacită, și a fost denumită așa de către  filosoful britanic Michael Polanyi. Exercițiul propus de el se rezumă la a răspunde la o întrebare: Cum arăta Marilyn Monroe? (Răspuns comun: Blondă, zâmbitoare, cu o aluniță pe obraz. Dar cam atât. Nu putem spune mai multe, însă, dacă i-am vedea o fotografie, sigur am recunoaște-o). De altfel,  Polanyi este cel care spune că majoritatea cunoștințelor pe care le avem nu pot fi descrise/enunțate în cuvinte. Ingvar Johansson (un filosof suedez) ne traduce astfel: ”Polanyi spune că atunci când ne îndreptăm atenția asupra unei fețe (când ne ocupăm de), de pildă, în același timp ne îndepărtăm atenția (nu ne ocupăm de) detaliile acelei fețe. Lucrurile de care nu ne ocupăm sunt tocmai cele cu privire la care avem o cunoaștere tacită”. Pentru mine, începutul vine cu o cunoaștere tacită extrem de ambiguă.

Pe măsură ce persoana îmi devine mai apropiată/întâlnirile se repetă, încep să-mi fixez, conștient sau nu, repere ale trăsăturilor ei. Și să le formulez în cuvinte. Linia sprâncenelor așa, ochii nu știu cum, zâmbetul altfel etc. Detalii care – surprinzător! – la încercarea mea de recompunere a feței acesteia, se așează cuminți unele lângă altele și formează poza fidelă, ca în buletin! Închid ochii și văd imaginea clară.

Am observat că, uneori, mi se întâmplă ca, în timp, în ciuda eforturilor mele și a reperelor conștientizate și concretizate în cuvinte, să nu mai pot pot să recompun în minte figura unor persoane cunoscute, deși nu cu mult timp în urmă acest exercițiu îmi reușea perfect. Mai mult, aproape simultan, față de acea persoană, apare și sentimentul descris mai sus, în pasajul din Buzura: precauția, atunci când ne întâlnim. Foști colegi de școală sau de birou, prieteni de familie sau amici etc. Poate că se instalează depărtarea psihică, poate memoria nu trebuie să fie ocupată cu amănunte neimportante, poate o fi intrat în funcțiune vreun program de autoprotecție, nu știu…  Doar constat. Fluxuri și refluxuri anunțate pe harta propriilor interacțiuni sociale…

[Later edit]: dacă mai demult povesteam cum îmi verific oboseala, acum am definit și mecanismul prin care îmi verific distanțele…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.