Mă fascinează eroarea fundamentală de atribuire (EFA) pe care o facem cu toții: pe noi înșine, ne judecăm cumva; pe ceilalți, altcumva. Când trebuie să interpretăm comportamentul nostru – spre exemplu, în cazul unui insucces -, spunem că noi suntem buni, avem capacități nu-știu-cum, dar contextul a fost de vină: ne-au furat alții, ne-am simțit rău, ceilalți au fost favorizați. Dacă insuccesul este al altuia, ca prin minune, dispare contextul din judecata noastră, și îi găsim numai bube-n cap bietului om: evident că a pierdut, că nu e el la nivelul ăla, să mai crească, să mai învețe etc. Trăsăturile sunt cele care determină judecata și nu mai gândim contextual. E ca o pată neagră pe creier. Sau dubla măsură: noi cumva, ei altfel. E un mod de a ne proteja.

Știu că e greu pentru cineva să fie chirurg cu sine însuși. Dar nu imposibil. La fel, e greu să înveți să judeci contextual, să nu dai vina numai pe zodiac: e rac, e evident că nu progresează; e balanță, oscilează de la o stare la alta, de la o situație la alta, de la o zi la alta etc. Poate asta e una dintre lecțiile pe care trebuie să le învățăm: reacțiile oamenilor nu țin numai de trăsăturile de personalitate, de educație sau de caracter, ci și de context. Să încercăm să recompunem, în minte, ansamblul și-apoi mai vedem…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară