Mă tot gândesc, de ceva vreme, cum ajunge să se degradeze o relație – la început frumoasă – între doi oameni. Și cum, în timp, ajung să nu se mai suporte sau chiar să se urască, să-și facă rău unul altuia și fiecare sieși. Pentru oricare dintre evoluții trebuie să existe un așa-numit moment zero: acela când s-a produs ceva. Poate prima jignire, primul disconfort. Prima fereastră a sufletului spartă. Este deosebit de interesant nu cum s-a ajuns să se întâmple asta – e simplu: accidental sau intenționat! -, ci cum se gestionează momentul. Care e soarta imediată a cioburilor.

Am citit undeva despre criminaliștii James Q. Wilson și George Kelling și despre Teoria Ferestrelor Sparte inventată de ei. Aceasta spune că ”Dacă se sparge o fereastră și nu o repară nimeni, oamenii care vor trece pe acolo vor trage concluzia că nimănui nu-i pasă și nimeni nu este răspunzător. În curând, alte ferestre vor fi sparte, iar sentimentul de anarhie se va răspândi din clădirea aceea pe stradă, transmițând semnalul că orice este acceptabil”.

Să ne întoarcem la exercițiul nostru de imaginație. Oamenii sunt (ca) niște clădiri cu multe ferestre. E mult până când se sparge primul geam: accidental sau intenționat. Acesta este momentul critic. Ce se-ntâmplă mai departe? Cel care l-a spart îl va înlocui? E, oare, suficient? Sau, dacă nu, va mai sparge și altul? Și încă unul? Va aduce clădirea aia la stadiul de paragină, continuând să arunce cu pietre?

Meseria de geamgiu e din ce în ce mai rară…

Mircea Baniciu – Un Zvon

Asculta mai multe audio diverse

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.