Nu eu, ci el. Eu doar m-am trezit cu noaptea-n cap, la cinci dimineața. Deși băgăjelu-i gata, n-am avut somn. N-am emoții, pur și simplu n-am mai putut să dorm, deși am acumulat o groază de oboseală și ceva răceală (care, ieri, chiar m-a scos din peisaj pentru o jumate de zi). Dar trebuie să-l conduc la mașină. Ăăă… autocar. Nu e prima dată când o fac. Vlad a tot fost în excursii de-astea, cu grupul, cu școala. Au început cu de-alea mai pe-aproape: Valea Prahovei, Bran, Moeciu, cred că și de vreo două ori pe la Vulcanii Noroioși, apoi, pe măsură ce au crescut, distanțele s-au mărit și ele: Constanța, chiar și Bucovina și neuitata tabără de la Arieșeni, parcă. Oricum, undeva în Alba, în Apuseni.
Ritualul zilei de plecare este același pentru mine: trezită cu noaptea-n cap, nu e nevoie să trag de el, căci se ridică din prima din pat. Parca are arcuri. În câteva minute e gata spălat și îmbrăcat. Mie-mi trebuie mai mult să mă dezmeticesc. Deh, diferență de vârstă… Coborâm, apoi, în mașină și, chiar dacă e vară pe-afară, ne intră frigul în oase instantaneu. Organismul reacționează altfel când nu s-a odihnit suficient. Mereu – la orice plecare de-asta – dau drumul la căldură și încălzesc scaunele din mașină! Strada e pustie, cu luminile aprinse. Câte-un câine rătăcit, câte-un om abulic… În rest, liniște nefirească. Intersecția la care, în zilele de muncă, stau minute în șir, acum nu mai e o problemă. O traversăm în viteză. Autocarul e parcat mereu în același loc, pe aceeași parte de stradă. Copiii sunt adunați în pâlcuri, părinții la fel. Copiii veseli și gureși, părinții taciturni și cu fețele descompuse. Mămici nefardate, nearanjate, de nerecunoscut. Discuții de complezență, până la plecarea autocarului. Și, peste toate, frigul care se cuibărește mai tare-n mine.

Mă gândesc că, atunci când eram copil, așteptam cu nerabdare excursiile cu școala. Ca adult, mi se pare extrem de obositor să străbați țara în lung și-n lat în două-trei zile. De ce oare, la maturitate, punem efortul și oboseala pe primul loc? Mă gândeam că noi, ca familie, deși plecăm destul de des în weekenduri, mergem pe distanțe rezonabile, care pot fi acoperite în două-trei ore. Ne asumăm destinații îndepărtate, ieșite din raza comună, numai dacă avem treabă acolo. Altfel, ca distracție și relaxare, oboseala drumului nu ar compensa. De-asta n-am (mai) ajuns demult cu mașina în Maramureș, Cluj sau nordul Moldovei și nici în Banat sau Apuseni. Pentru destinațiile astea e de preferat avionul. Mda, adulții pun în balanță disconfortul drumului, efortul și recuperarea de după. Copiii, nu. Ei văd doar distracția, hohotele din autocar, micile șotii, pasta de dinți pregătită pentru cine știe ce ușă și bucuria grupului. Și mai puțin obiectivele turistice pe care le vizitează cu școala.

Copil fiind, am străbătut țara în lung și-n lat, am tot făcut turul României, am cunoscut cam tot ce era de cunoscut, am vizitat cam tot ce era de vizitat. Asta face parte din educația de bază, zic eu. Să-ți cunoști țara. Altfel, ajungi la maturitate fără o parte esențială. Citești despre unele lucruri prin cărți sau prin ziare, le vezi în cine știe ce emisiuni la televizor. Poate că nu ajungi niciodată să le vezi cu ochii tăi. Călătorești prin cine știe ce colț de lume, vezi istoria și cultura altor popoare, dar nu ai o reprezentare reală a imaginilor de pe-acasă… Lucruri care nu s-au făcut la timpul lor. Și, poate, adult fiind, ajungi să-ți dorești să compensezi golurile din copilărie, trăgând de tine în vreun weekend, gonind sute de kilometri, în încercarea de a recupera timpul trecut demult și de-a mai pune un steguleț pe harta cam pustie a copilăriei tale…

[Later edit]: Și frigul care nu-mi mai iese din oase…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară