Povestea broaștei țestoase // 8 October 2010
Am găsit-o în cartea ”Emoțiile distructive – Dialog științific cu DALAI LAMA consemnat de Daniel Goleman”.
Iat-o, pe scurt:
Era odată o broscuță țestoasă căreia nu-i plăcea la școală. Nu avea răbdare să stea o oră întreagă atentă, se enerva ușor. Uneori se juca singură, alteori într-un grup. Uneori, se înfuria pe prietenii săi, care ba o supărau, luându-i creionul, ba i se părea ei că i-au spus ceva pe un ton anume. Adesea reacționa, lovindu-i și aruncându-le răutăți. Și micuța țestoasă se simțea mai mereu singură și tristă (de parcă toată greutatea lumii ar fi apăsat pe umerii săi… ăăă… pe carapacea sa), pentru că nu se putea controla și nu știa cum să rezolve problema. Jucându-se odată singură, lângă ea a apărut o broască țestoasă bătrână, care a întrebat-o de ce nu e la școală. Pentru că nu-mi place, a răspuns broscuța. Pentru că nu pot să mă port frumos. Încerc, dar nu reușesc niciodată! La care țestoasa bătrână și înțeleaptă i-a spus: Soluția problemei este în tine însăți. Este carapacea ta. Atunci când ești supărată sau foarte furioasă (sau obosită, aș spune eu!) și nu poți să te controlezi, te poți retrage în carapacea ta. Când ești în carapace, te poți calma. Când mă retrag în carapacea mea, fac trei lucruri: Îmi spun să mă opresc, respir adânc o dată sau de mai multe ori, dacă simt nevoia, și apoi îmi spun care este problema”.
O poveste. Care mă pune pe gânduri. Nu contabilizez acum câte vorbe ca niște pietroaie au lăsat urme în mine. Nici nu-mi pun mâinile-n șold, împroșcând în stânga și-n dreapta. Mi-amintesc că mereu spun că sunt melc, atunci când mă retrag. De fapt, sunt o broscuță țestoasă care a învățat lecția demult. Căreia nu-i plac vânătăile lăsate de pietrele altora. În carapace e liniște, cald și bine. Strâng pumnii și respir adânc. Unu… doi… Și mă gândesc că o veni vreodată și vremea să scot lăbuțele și capul afară. Când nu voi mai auzi bubuituri și războiul pietrelor se va fi sfârșit.
