Mi-ar place sa traiesc frumos si sa am timp sa ma bucur de fiecare clipa petrecuta cu cei dragi,dar din pacate stilul nostru haotic de a face 10 lucruri odata nu ne mai permite sa simtim aroma cafelei dimineata,a unui pahar de vin la cina sau aroma orasului in drum spre job.
Din pacate asta este starea de fapt,ne place sau nu,viteza ne caracterizeaza.
Cat despre vieti pierdute,irosite,sunt asa de multe in ultimul timp,incat am senzatia ca ne invartim intr-un carusel pe care nimeni nu mai stie sa il opreasca.Tragic…

Acum ceva timp reintorcându-mă în oraşul natal m-am întâlnit cu mama unui fost coleg de liceu:”Ce mai face Emil?”.M-a privit lung,parcă din altă lume:”Emil a murit acum 22 ani în armată….”Am paralizat şi nu mi-am revenit nici acum.I-a mai rămas mamei lui consolarea unui nepot pe care Emil i l-a dăruit înainte de accidentul ăla nenorocit…
Asta se suprapune peste senzatia de irosire pe care o am de ceva timp.
Dar “crunta realitate ” ma împinge mai departe,prea multi oameni depind de mine,de noi.

Facind o mare simplificare de logica vom avea urmatoarele 4 mari categorii in care ii putem incadra pe oameni:
1. Oameni care s-au nascut norocosi. Oamenii aceia au avut, au si vor avea. Ce ? Orice: bani, pozitite sociala, fericire, sanatate, orice.
De ce au avut, au si vor avea ? Pai sa-l intrebam pe Dumnezeu, sau poate aflam cind ajungem dincolo.
2. Oameni care nu au avut, nu au si nu vor avea. Opusul celor de mai sus.
3. Oameni care nu au avut dar la un moment dat au inceput sa aiba. Cum ? Nu comentam. Ce ? De toate. Discutia e lunga insa ne vom limita acum la a-i imparti in doua sub-categorii: oameni care nu au uitat de unde au plecat si oameni care au uitat.
4. Oameni care au avut si nu mai au de la un moment dat. De ce ? Poate ca au gresit ceva in viata si nici macar nu isi dau seama ce. Acesti oameni traiesc cu speranta ca viata se va intoarce cindva la ceea ce a fost odata. Unii se resemneaza, altii nu. Unii invata ceva din acest episod si vad experienta ca o lectie de viata.
Culmea, Dumnezeu mi-a harazit mie sa trec in cea de-a patra categorie tocmai cind ziceam ca nimic nu se poate intimpla si voi ramine vesnic in prima.
Lectia asta de viata m-a lamurit clar si definitiv ca nu e bine si nici corect sa judec viata doar dintr-un punct de vedere. Ca sa fiu mai explicit, apropo de talpile pe care le vedea doctorul: sunt oameni de la tara cu o doza de bun-simt care intrece orice inchipuire si asa-zisi “oraseni“ de o mizerie fantastica. Si atunci la ce bun sa ma uit la picioarele lor care umbla desculte sau la mainile lor batatorite de munca ? Asta e masura valorii in ziua de azi ? Ma cam indoiesc.
In concluzie “metoda“ domnului doctor in cauza merita un dublu pi (sa fiu iertat pentru vorbele grele) si nu are niciun merit. Seamana cu ceva vazut prin anii `40 si ceva, atunci cind oamenii erau catalogati dupa forma fetzei.
A, da, putem considera cazul invers, cel in care vedem o persoana cu un portofel din cea mai scumpa piele. Din portofel omul scoate un buletin. Pina aici nimic concludent. Dar cind deschide gura si incepe sa se manifeste, sa vedeti minunea minunilor, din buletin incepe sa curga praf.
Ne tocim nervii in ambitii inutile ? Vai, dar depinde din ce unghi privim. Sigur ca achizitionarea unei posete “jimmy Choo“ (sper ca am zis corect) e un lucru normal pentru cineva si anormal pentru multi altii. Culmea culmilor, cel care are poseta in cauza se uita mirat la o coada si zice: vai, de ce se bat oamenii astia pentru o paine ? Nu pot sa consume si ei niste cozonac pina maine ?

Offtopic: ma opresc aici, ca fac material de un articol independent. Pe de alta parte m-a pus naiba sa incerc Google Chrome chiar acum; ma omoara cu “spell check“ si nu-l pot dezactiva, nu pot pune diacritice si nu inteleg de ce… ori il descifrez, ori il dau naibii si revin la ce am folosit pina acum. Scuse pentru partea de offtopic.
PS: uraaa, pentru spell check se face click dreapta exact pe text !

Iov este simbolul pentru de-a patra categorie din expose-ul lui Marian S; oamenii deosebiți iau o astfel de experiență de viață ca pe o lecție, iar cei cu adevărat aleşi o iau ca pe un dar:

http://desprecancer.wordpress.com/2010/09/16/boala-ca-un-dar/

@ doctorultau ; Doctore, nu, mulţumesc.
Îmi sunt de ajuns lecţiile de pe plan material, spiritual, relaţional.
Eu zic că sunt la faza în care le-am înţeles în mare parte (tema dată) iar acum mă pregătesc să le rezolv. Chiar nu pot să înţeleg cum ar fi cancerul o lecţie de viaţă.
( Ura, am revenit la IE8, sunt in elementul meu, trăiască Bill, fi-v-ar Chrome de rîs să vă fie ! )

“….viața e atât de scurtă și să ne bucurăm că încă mai suntem pe-aici… Și să trăim frumos…”
Mărita noastră, aţi greşit adrisantu’ (?!) 😉
Oh… cu plecăciuni, iertare, nu cu mine vorbeaţi. 😛

@Marian S.
Am o prietenă care la un moment dat a pierdut totul şi asta aproape a distrus-o.A rămas la 30 de ani singură cu un copil de 3 ani şi complet debusolată.Spunea tot timpul că pentru ea totul e pierdut,că niciodată nu-şi va reveni.Eu chiar o enervam cu optimismul si cu teoria mea că lucruri bune i se vor întâmpla când nu le aşteaptă,de regulă “într-o zi de Luni ploioasă”(aşa mi s-a întâmplat mie toata viaţa,neprogramat,neaşteptat).A trecut ceva timp şi recent când am vorbit cu ea era alt om.Se întâmplase minunea(într-o Sâmbătă şi nu ploua),a întâlnit un om deosebit care a readus-o la viaţă.Îmi spunea că încă nu are curaj să se bucure deplin,lasă lucrurile să curgă de la sine,trăieşte clipa,parcă şi problemele materiale îşi găsesc rezolvare.
Nu există sfaturi,doar “istorii”.Poate,conform clişeului,”istoria” se va repeta si cu dvs.Nu disperaţi!Şi sper că nu v-am plictisit sau ofensat.

Asta ar presupune să închid televizorul şi să ies la o şuetă cu prietenii. Cum e cam târziu, am zis că trec măcar să-i salut pe cei virtuali 😀

un cantec vesel sa cantam?!…

@ Dana I : Vai de mine, nici vorbă de plictiseală sau ofensă !
Doar că … ziua de sîmbătă a trecut, omul negru n-a venit.
O fi sîmbăta viitoare ? 🙂

PS şi disclaimer: Cred că eu ar trebui să-mi cer scuze în general, fiindcă tendinţa mea de a face haz de necaz mă face uneori să sar peste cal cu glumele sau ironia. Mă rog, altul mama nu mai face.

Ma numesc Gabriela Matachescu si doresc sa aduc in fata sufletului tau povestea Adelinei, o tinara de 25 de ani care are nevoie ajutorul nostru….

Doar 9.000 EUR o mai despart de o viata normala asa cum multora dintre noi ne-a fost dat sa o traim si ni se pare normal sa fie asa….fara suferinta, alaturi de propria familie, copii, cu vise si sperante implinite.

Povestea ei o gasesti spusa chiar de ea pe blogul personal :
http://adelinaavramescu.wordpress.com/

Tuturor ne-a fost intinsa o mina de ajutor intr-un moment sau altul… cu totii ne-am dorit cu disperare ca CINEVA sa ne ajute atunci cind viata si destinul ne-au incercat.

Si in cazul Adelinei au fost multi cei care au raspuns cererii ei de ajutor, fie prin donatii fie prin postarea anuntului umanitar pe blogul personal.
Tuturor, Adelina le multumeste si le poarta o mare recunostinta.

Eu am fost unul dintre cei care m-am oprit un pic din tumultul cotidian si i-am ascultat strigatul… dar ce folos daca cu toate acele donatii strinse pina acum ea sta in continuare acasa si sufera….asa ca vreau sa o ajut sa ajunga totusi la Viena unde se pare ca exista sanse sa-si ia viata inapoi!

De mare ajutor ar fi postarea anuntului ei umanitar pe blogul tau pentru a fi accesat de cit mai multa lume, in felul acesta crescind sansele pentru o recuperare cit mai rapida.

Iti multumesc !

Cu respect pentru generozitatea ta,

Gabriela Matachescu

tocmai azi vazui o persoana draga mie care mi-a marcat o buna parte din anii care abia s-au dus si care se afla intr-o mare suferinta…dublata de o mare deschidere spre a vedea ce are de gand Domnul cu viata ei…si o mare impacare, si o speranta cat toata nemarginirea adunata intr-o privire .avem puterea sa ne privim si sa ne atribuim clipa de langa cea prezenta ca si cand ni s-ar cuveni-nimic insa nu ni se cuvine!
Dupa discutie avusei intentia de a-i stringe pe toti cei dragi ca sa le pup privirile si inconstienta, dar imi amintii ca nu mi se cuvin nici macar clipele mele, dar ale altora…si-atunci dadui muzica din masina la maxim pentru ca era o melodie frumoasa pe care parea ca o meritam.

Irina, când am scris nu mi-am imaginat că în doar câteva zile o să repet lecția de viață din final: mâine ar trebui să fiu la Craiova, la o înmormântare în familie… 🙁

ma gandeam care este melodia care ma urmareste de catva timp si ieri am vazul la tv pe baiatul cu saxofonul(DAX) pe care l-am ascultat de aici de pe blogul tau Mana si in fundal melodia( ceva nemaiauzit, parca nu ar veni de pe aici)…nu se poate sa fie totul atat de frumos si atat de trist…de ce sa doara atat frumusetea acestei lumi, de ce sa fie atat de efemera viata pe care o iubim cu disperare … flacara se mladiaza atat de frumos si se-nalta cu incredere dintr-o lumanare, ce culoare, ce perfectiune ,ce pofta de tot si in clipa urmatoare o mica urma de fum …

Irina, mai ții minte cum a zis Vasiloiu, proful de fizică, în clasa a zecea, că ești fata cu cel mai frumos nume din lume? Și nu la prenume se referea, ci la numele de familie… Am făcut cu toții ochii mari și el ne-a explicat de ce a spus asta 🙂

nu,nu l-am putut percepe pe Vasiloiu decat ironic la adresa mea si nici acum nu pot sa ma detasez de ideea asta cu toate ca a trecut atata timp…probabil ca tu nefiind in cauza puteai sa mai vezi si altceva – eu nu!Fiind acum intr-o postura asemanatoare incerc sa ma feresc sa fiu ca el-sper sa si reusesc.
te pup

P.S.Habar n-am ce a putut sa explice probabil ca de nervi n-am auzit nimic.Si el ce s-o mai fi straduit!!!