Mie nu-mi place istoria. Mi se pare informație inutilă pentru mine. Căci niciodată nu-mi place să mă uit în urmă, ci numai înainte. Dar îmi spunea un pasionat de istorie că noi, românii, avem pretenții absurde. Vrem ca statul (și instituțiile lui) să funcționeze. Avem pretenții, dar uităm că, fără exercițiu și fără tradiție, așa ceva nu este posibil. Și-mi argumenta că statul român e tânăr. S-a înființat pentru prima dată, de-adevăratelea, în 1918. Până în 1923 a fost o sărăcie cruntă, de care România abia a scăpat, târându-se. Din \’23 până în \’29 a fost o perioadă de creștere și redresare, în 1929 a început criza. Care a durat până în \’33. Din 1933 iar a fost o perioadă de funcționare – să zicem – OK, apoi a venit războiul, în \’39. După război s-a instaurat comunismul, care a durat până în \’89. Până atunci, statul n-a avut măcar 10 ani consecutivi în care să se poată consolida și să poată să-și formeze niște instituții funcționale, cu excepția perioadei comuniste. Ce fel de stat și ce fel de instituții au fost în perioada aia, nu are rost să mai spun. După \’89, știm cu toții ce s-a întâmplat.

Ei, bine, exact ca în cazul îmbogățiților peste noapte, care s-au văzut deodată cu un car de bani și încep să-i toace urgent pe case, mașini scumpe și distracții, neavând tradiție în cheltuirea banilor și comportându-se deformat,  așa e și cu statul român. Nu are tradiție, nu are exercițiu și nici instituții funcționale, singura lui memorie (și, implicit, singurele reflexe) fiind din perioada comunistă. Și-atunci de ce să avem așteptări?

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară