Ca să’l parafrazăm pe amicul Duculeanu: “între două puncte nu’i aşa departe, pescăruşu’şi bate aripile rar”
Dap. Un Jonathan Livingstone și el… Care urmează cel mai scurt drum dintre două puncte: drumul drept. Cum spune amicul Duculeanu, bătându-și aripile rar.
Amicul Ducu era, de fapt, “între două zile nu’s decât o noapte / orologiul bate miezul nopţii rar”
😀
Sigur. Ca și ”gândul meu întoarce amintiri uitate/Hai înspre duminici să plecăm (…)” 😀
Daca este permis, as intra si eu in jocul acesta, nu singur:
“Când să fie înaintat şi el la gradul de linie, punctul e trecut în rezervă.
Punctul opreşte. Două puncte anunţă continuarea. Cât despre puncte-puncte, ce să mai vorbim, ele imită infinitul.
La nevoie, litera i poate să se salveze, urcând în punctul de pe ea.
Sunt sporturi în care a puncta înseamnă a înscrie un gol.
Sub semnul exclamării, punctul se antrenează pentru o carieră lungă sub semnul întrebării.
Ce ne spune faptul că punct şi defunct rimează atât de plin?
Punctual a încetat să mai însemne, de multă vreme, exact.
Punctul corupt devine virgulă.”
Care e obârşia noţiunii de „punere la punct”?
Din aproape nicio puncţie nu iese mai mult decât ameninţarea punctului final.
(Adrian Paunescu – Puncte,puncte)
Ca la scoala: In aceasta poza noi vedem o pasare in zbor intre doua cuiburi. Baietii zic: da, ca fetele intre doua mall-uri. Fetele zic: da, ca baietii intre doua iubiri. Tocmai a punctat undeva si se duce sa puncteze in alta parte.
La pasari cam ca la oameni, zic.