Termenul ”siaj” l-am învățat în anul trei de facultate, la Mecanica fluidelor, fiind definit ca ”volum de fluid turbionar pe care îl lasă în urma sa un corp în mișcare într-un fluid”. În termeni comuni, este urma/dâra care rămâne pe apă după o navă în mișcare. Deși noi vedem doar la suprafață, turbionii sunt adânci și nu se petrec doar în plan. De aceea, una din legile navigației spune că navele trebuie să treacă la distanță unele de altele, pentru a nu fi afectate una de siajul celorlalte, pentru a nu fi dezechilibrate sau chiar răsturnate, pentru că aici vorbim despre forțe. Siajul se atenuează într-un interval de timp. Se pierde, adică. Forțele scad în intensitate până se reduc de tot. Cumva, putem extrapola. Și-n viață, fiecare dintre noi lasă o urmă, mai pregnantă sau mai slabă. Ce rămâne după noi în realitatea imediată? Cu ce forță acționăm asupra celor care se nimeresc a (ne) fi aproape, în timpul trecerii noastre? Păstrăm suficientă distanță pentru a nu-i dezechilibra/răsturna (pentru a nu fi dezechilibrați/răsturnați)? Până la urmă, păstrarea distanței este o măsură de ”igienă”/siguranță a navigației prin viață. Greșesc?

\"\"

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară