N-am ajuns ziua, la plajă (este o plajă privată situată între Nisa și Monaco), ci seara, la apusul soarelui. Am coborât mulțimea de trepte până la plajă. Aveam deja făcută rezervarea la restaurantul de acolo, de pe plajă. Rustic. Așa mi s-a părut. În față, un rând de șezloguri colorate. Atât încăpeau: pe un rând. Apa curată, de-a dreptul cristalină. În golfuleț, ambarcațiuni la ancoră, ale căror lumini începuseră să se aprindă. Plus apusul de soare…

Ne-a întâmpinat un papagal mare, într-o colivie. Atmosferă boemă, cu oameni care stau la mese și muzică veche. Preferatul meu, Leonard Cohen, cu al său Dance me to the end of love, răsuna altfel pe malul mării, în sunetul discret al valurilor. Aici marea nu e agitată, nici nu vuiește. Sau nu trebuie să vuiască, pentru a nu strica vraja. E calmă și liniștită. În” banca” ei, aș zice…

Un el – cu alură de latino-american – și-o ea – cu cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată, deși mie nu-mi plac ochii albaștri! – baletează în jurul mesei noastre, recomandându-ne diverse specialități. Ne aduc vinul (Hehe! Le bebe! Bebelușul, obișnuit de-acum, un Domain Ott – nu mai știu dacă alb sau roze, dar denumit de noi așa din cauza formei sticlei) și antreurile. Desfac un borcan de foie gras, mai pun niște melci Saint Jaques, somon, roșii coapte, diverse altele. Comandăm lup de mare în crustă de sare. De vreo lună, Vlad a descoperit peștele și de-atunci am mărit lista de preferințe. Patronul/ospătar ne tot îmbie cu miel de Alpi. Cum, Dumnezeu, să mănânci miel pe malul mării? Ni se pare nepotrivit. Insistențele lui ne fac să comandăm și miel – și nu regretăm când carnea fragedă, ușor afumată, cu un gust pe care nu l-am mai întânit, dispare prima de pe platou. Între timp apar și cei doi pești în crustă de sare. Ca și un al doilea chelner (?!) care muncește în paralel cu primul să spargă crusta, să curățe minunea dinăuntru și să o așeze, tacticos, pe farfurii. Evident, peștele se aduce pe farfurii complet dezosat. Complet am spus, nu parțial!

Aproape că uitasem să spun că, mai târziu (căci ne-am întins niște ore), când s-a făcut friguț, am primit, cu amabilitate, poncho-uri din lână de lamă. Fine și călduroase, cât să poți să stai mult și bine să te ocupi de ”bebeluși” și să privești în gol… Nu ai ce să-ți dorești mai mult când ești acolo unde trebuie, cu familia și câțiva prieteni. Cred că asta s-a numit o seară de fericire…