Mi s-a întâmplat să ajung zilele astea de câteva ori într-o zonă din București. În sectorul 1, ca să fiu mai exactă. Pe un bulevard. Noroc că nu m-am dus cu mașina mea, că are garda joasă. Acolo aș fi rămas cu ea… Bulevard, cum ziceam. Cu pământ pe jos. O stradă un pic mai lăbărțată decât o uliță… Pământ, în zilele în care nu plouă. Noroi lipicios, în rest… Și șleauri… Acolo, o școală. Cu aproape 300 de copii. Până-n clasa a opta. 70% dintre ei – romi (nu le voi spune țigani, să nu mă acuze nimeni). 90% dintre ei cu burse sociale. 130 RON pe lună. Condiționate de prezență și promovare.  București… Nu-mi vine să cred. Sectorul 1… Străzile adiacente – la fel ca bulevardul: cu pământ pe jos. Chiar dacă șoseaua națională e aproape… la 100 de metri. Mă rog la Dumnezeu să nu plouă rău în zilele în care urmează să ajung. Pantofii mei n-au cunoscut nicodată noroiul. Doar asfaltul, mocheta din mașină, gresia, parchetul…

Mirosul din școală îmi aduce stomacul la gură. Oricât s-ar spăla interioarele, persistă. Nu de la podea vine… Urc scările. Copii săraci. Dar veseli. Hărmălaie de nedescris în pauze. Hăinuțe ponosite, decolorate. Nu-s roșii în obraji. E întunecos pe holuri și fețisoarele lor nu luminează. Doar danturile… Sunt și ei copii. Mai au acasă frați. Majoritatea, mulți… Nu 2-3. Doi-trei nu înseamnă mulți. Zece, doișpe, paișpe… Vin la școală pentru bursa socială. Trăiește toată familia din ea. Dumnezeule, ce să faci cu un milion trei sute cu atâtea guri acasă? Ei, mai muncește și câte un părinte – îmi spune mediatorul. Și el închis la culoare, dar în costum și cu cămașa roz călcată… Sunt dificile familiile lor, îmi spune. Ei nu gândesc pentru mâine. Ei trăiesc pentru azi. Să aibă azi ce mânca. Noțiunea de mâine nu există! Or vedea ei ce-or face! Apoi zâmbește. Să vă spun de Valea Plângerii (și-mi completează cu un nume din nomenclatorul străzilor bucureștene), că așa îi spune aici. Acolo sunt unii care trăiesc în bordeie. Nici nu s-au gândit să-și dea copiii la școală. Mereu le spun: și lor, și celorlalți. Măi, lasă-și copilul să învețe carte, să știe să scrie și să socotească! Ce, vrei să ajungă să-și câștige pâinea ca tine? Cărând cu cârca? Da, doamnă, căci asta fac cei care muncesc. Au acces numai la munci necalificate. De pe o zi pe alta. Dacă n-au învățat…

În cancelarie. Inițial, doar noi. Și o profesoară care mănâncă un sandviș. Sticluța de lapte bătut stă desfăcută pe masă. Pe geamul gros care protejează catifeaua aurie. De pe vremuri… Ușor-ușor apar profesorii: domnul de sport (un băiat tânăr, rom și el), doamna de română care scoate cataloagele, vreo învățătoare sau profesoară. Mulți de-aceeași etnie cu copiii. Alții, nu. Discuții. Nevoi. Cazuri sociale. Era frumușică, mai avea puțin și termina și ea clasa a opta… Acum ce să facem, dacă s-a măritat? Negociem cu familia, să o trimită să-și încheie situația școlară, că-i păcat… Sigur, sunt câțiva care intră în bandă cu cei care n-au fost niciodată la școală, chiar era unul isteț, ar fi putut merge la un liceu, dar acum e de câțiva ani în pușcărie, că s-a înhăitat cu ăia și-au furat un telefon… Mirosul greu îmi aduce tot mai tare stomacul la gură. Parfumul meu Escada dat de dimineață nu mai face față… e dulce amintire… Nu-mi doresc decât o gură de aer proaspăt. Rezist. Greu. Probleme… Cazuri sociale… Cancelarie decorată cu picturi de-ale copiilor. Că-s talentați la desen, muzică și sport, normal! Programe de incluziune socială. Sală de sport. Grădiniță de vară prin care să îi familiarizeze cu regimul școlar. L-a luat taică-său la muncă… că era mai mare… trimite alții la școală, să ia bursa…

 Sunt deja de 2-3 ore la discuții. O profesoară se ridică și apasă luuung pe un buton de pe un perete. Sună clopoțelul. Încep orele. Cataloagele verzi încep să dispară. Unul câte unul. Sunt răscolite în fața mea. VI A, V B… Mă ridic. Rămas bun, ne întoarcem într-o zi, două. Zâmbim frumos. În fața școlii, niște copii ne spun bună ziua… Urcăm în mașină. Nu-mi doresc decât un duș prelungit. Hainele mele păstrează mirosul ăla. Și mâinile. Și pielea. Simt că și sufletu\’-mi miroase… A sărăcia aia de lângă noi…

TEREN (DE VÎNZARE) INTRAVILAN, ÎN SECTORUL 1… Asta îmi răsună în cap și la câteva zile după ce-am fost prima dată acolo… Ca un laitmotiv de prost gust…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.