Eram studenți. Am avut ceva laboratoare de electrotehnică sau mecanica fluidelor, nu mai știu exact. Cumva, pe la prânz. Ziua în care nu ne-am tachinat deloc, cum obișnuiam să facem de la începutul anului universitar, când venise coleg de grupă cu mine. Am terminat laboratoarele alea (deh, studenți în Politehnică!) și am plecat către Shorley, la un suc. Vestita cârciumă încă era pe la începuturi, încă avea mesele în stradă… Eram vreo câțiva… El, Sever, Simona, Eugen, poate un Viorel… poate Tomiță (în orice grup există un Tomiță, nu-i așa?) Am mâncat, au băut bere (cred), am băut suc (cred), am ajuns la cafea… Timp de 2-3 ore, la soare, la masa de pe trotuar… Atunci am stat la povești. Efervescent, a monopolizat discuția. Îl vedeam altfel. Vesel, plin de glume. Prima oară când nu m-a mai enervat. Prima oară când nu era nesuferit. Ei, la cafeaua aia s-a întâmplat ceva. S-a produs declicul. (Nu vă spun toate detaliile, dar a intuit exact la ce mă gândeam eu! Și dorința mi-a fost împlinită exact ca în povești, de parcă o zână diafană ar fi atins ușor cu bagheta și a apărut … Nu vă spun cât m-a surprins! Nu-l credeam atent la detalii, nu-l credeam intuitiv, nu-l credeam sensibil!). Am stat noi cele câteva ore, am plecat etc. Începuse…

De-atunci, nu ne-am mai tachinat la școală. Ba chiar a început să vină la mine, în cămin, să ia diverse cursuri (fie vorba-ntre noi, în ciuda faptului că le avea!). N-a durat mult până ce mi-a adus primul buchet de trandafiri. În miezul zilei. Sigur, fusese în Crângași să cumpere mâncare și, dacă tot făcuse drumul… (hihi!). Nu știu dacă era emoționat sau nu când le-a adus, căci dormeam. Cred că eram după vreun examen, le-am găsit când m-am trezit, iar colegele de cameră mi-au spus de la cine erau. După care am început să învățăm împreună pentru examene, să mâncăm împreună (ce găteam pe reșoul din hol!), să mergem la Gara de Nord împreună, de unde ne sunam familiile de la telefoanele interurbane cu fise. Ce vremuri!… Ce vremuri!…

Apoi am început să construim. Din aproape în aproape. S-a legat povestea. Pas cu pas. Fără să ne certăm vreodată. Fără să avem vreo dispută. Fără orgolii, fără trădări, fără premeditare. N-am avut un tipar – să fie înalt, cu ochii albaștri etc – cum visează fetele la cai verzi pe pereți. Viața, soarta sau, poate, Dumnezeu a hotărât că el trebuie să fie. S-a întâmplat să intre în viața mea brusc, să ne urâm de-a dreptul luni de zile, după care totul să se întoarcă la 180 de grade pașnic, calm, pe nesimțite. Înainte de toate, am fost echipă. Apoi a devenit centrul universului meu, am devenit centrul universului lui… (La Shorley am mai ajuns o singură dată, după… Eram însărcinată în luna a șasea sau a șaptea…) În continuare, am rămas echipă.  De-acum, sudată. Înainte de toate… Fără orgolii, fără trădări, consultându-ne mereu, luând deciziile împreună, construind singuri, de la zero absolut… Și am ajuns aici. Azi. După 17 ani…

Hei, echipă, vă scot la prânz la Shorley? Vă tentează, mishamilor? (Și, dacă n-o mai exista restaurantul, ne-om replia, că doar n-om rămâne morți de foame!)