Ziua // 2 May 2010
Ieri dimineață, în timp ce călcam (am pus masa de călcat în fața ferestrei și, din când în când, priveam afară, pe stradă), au trecut două convoaie funerare. Întâi primul, modest, prea matinal, apoi al doilea, somptuos, cu coloană de mașini și claxoane. Multe alte mașini circulau pe strada cu 4 benzi, într-un du-te vino continuu. Probabil, spre pădure, spre fum de grătare, spre sărbătoare.
Și mă gândeam că nimeni nu știe când moare. Că pică într-o zi nepotrivită pentru ceilalți și le strică vreo sărbătoare sau petrecere… Cert e că fiecare dintre noi, an de an, trecem prin ziua morții noastre. E-adevărat, niciodată nu ne trezim de dimineață și să ne spunem că, peste o vreme, fix în data asta, o să trecem dincolo… Nu, noi ne trezim văzând doar orizontul imediat, cel al zilei de mâine… Dacă am ține un jurnal, poate că, privind retrospectiv, am vedea că, în ziua aia, odată, am fost exuberanți. Sau fericiți. Sau ne-am îndrăgostit sau am stat în pat, bolnavi, cu febră. Sau că ne-am supărat din cine știe ce nimic: că nu-i soare afară, că ne-am trezit cu fața la cearșaf, că o pisică neagră ne-a tăiat calea… Sau, poate, ne-am aminti că o întâmplare ne-a schimbat tot cursul vieții: am ratat un taxi pentru că suna telefonul, am întârziat undeva și de-acolo o întreagă poveste care să ne modifice viața…
Poate că dacă am privi altfel fiecare zi care începe, am trăi mai frumos. Și ne-am bucura că suntem. Încă. Căci fiecare zi poate fi ziua…
