Uneori mi se întâmplă să scape cineva, în vreo conversație, câteva vorbe care se referă la mine: că gândesc nu știu cum, că atitudinea mea nu știu când etc. Mă simt ca un deținut, în zeghe, în sala de judecată. Nu-mi place. Și nu din orgoliu. Ci pentru că mă sperie faptul că vorbele alea nu au fost spuse întâmplător (deh, multe spune omul la necaz!), ci au fost îndelung gândite de-a lungul vremii. Gânduri întoarse și răsucite pe toate părțile, lungi ședințe de judecată. Fără avocat al apărării. Iar vorbele alea, chintesența gândurilor răscoapte, sunt, de fapt, sentința.

Nu vorbele mă sperie, ci plumbul din ele…

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.
Categorii: De sub tiară