Ușa care se deschide, ușa care se închide // 31 March 2010
Este extrem de important de care parte a ușii te afli. Înăuntru, în cerc restrâns, la privilegiați, sau în afară, dincolo de ușă, în lumea largă. Acceptat sau respins. Fiecare dintre noi avem uși care nu ni se deschid niciodată. Avem uși care stau mereu deschise, așteptându-ne oricât să apărem. O viață, chiar: ușa casei părintești. Avem uși care ni se deschid o dată sau de două ori în viață. Și mai sunt ușile batante. Care ba ne primesc, ba ne dau afară, urmând ca, la nevoia acută a celor din interior, să intrăm iar în carusel și să fim primiți între ei. Apoi iar și iar… Înauntru/afară. Mereu amețiți de rotocoalele pe care le facem, ne vine greu să ne desprindem singuri. Și ne trezim din nou înăuntru. Abia când cădem – împinși cu forță în afară – și nu ne mai putem ridica, storși de tot ce le putem oferi celor din interior, ne oblojim rănile și evităm ușa batantă. Învățăm ceva din asta. Sau nu. Depinde… Fiecare…
Cea mai dureroasă, totuși, e acțiunea ușii care se deschide și ne lasă înăuntru, să fim printre privilegiați, să nu mai privim prin gaura cheii, după care, cu zgomot care ni se pare asurzitor, ni se trântește în nas. Pentru că știm ce-i dincolo de ea, am experimentat, ne place și vrem să fim acolo. Acceptați. Să rămânem. Dar nu noi facem regulile. Doar jucăm după ele. Și ușa devine de netrecut odată ce am fost expulzați.
La rândul nostru, ne deschidem și închidem propria ușă pentru ceilalți. Pe unii îi lăsăm să se apropie și chiar e locul lor acolo, alții intră în forță, pe alții îi lăsăm să ne stea o vreme în preajmă pentru că ne place compania lor, altora le dăm un impuls să plece, pentru alții chiar și ușa noastră devine batantă, amintindu-ne de ei doar când avem nevoie, iar unii… Hehe!… Unii au impresia că sunt veșnic de-aceeași parte a ușii cu noi, când, de fapt, pe ei tocmai ce i-am rugat să ne ajute să deschidem ușa mare și grea. Care urmează să se închidă, cu zgomot (surd pentru noi, asurzitor pentru ei), în urma lor…