Și mi-a dat o leapșă. Dar eu, femeie fiind, uite că m-am lăsat așteptată… Sper să nu se supere, căci, dacă el nu mai e în business, sper că n-a uitat cum e când ești. Așadar, trebuie să spun ce personaj ar alege Caragiale, dacă s-ar întoarce de la Berlin, pentru a-l zugrăvi? Ce n-ar putea trece cu vederea?

Păi, înainte de toate, dacă Nenea Iancu ar ajunge acum de la Berlin, n-ar prea putea să ia Bucureștii la pas, cu bastonul în mână. Ar merge cu mașina, ar cam avea job, ar cam pleca dimineața de-acasă, prin traficul infernal. Cam ca mine, așa… Și, dacă ar trece prin fața Palatului Cotroceni, în fiecare zi (ca mine, așa), poate ar surprinde, măcar cum am surprins eu luni de zile la rând, același tipar. Hai să povestesc. Cum veneam dinspre Cotroceni spre Grădina Botanică, să fac dreapta, după ce treceam de semaforul ăla și mă îndreptam ca melcul spre Podul Cotroceni, măcar 3 zile din 5 trebuia să fac abstracție de prioritatea mea. Între cele câteva clădiri de pe dreapta (pe sensul meu de mers) se deschide o străduță. O scurtătură. Un shortcut spre poarta Palatului, care evită semaforul de la Grădina Botanică. Nu prea poate nimeni să taie coloana de mașini și să intre pe-acolo dimineața, venind din partea cealaltă. Doar dacă găsești vreun șofer amabil – cam greu la ora aia. Multă vreme, eu am fost șoferul amabil. Pentru că mă fascina spectacolul celui care cerea să intre pe-acolo. Cine altul decât Cristian Preda, consilier la Palat pe-atunci?! Mașina semnaliza, domnul cu pricina, de pe scaunul lui de demnitar, din spate-dreapta, făcea gesturi ample către cei care ar fi putut să-i cedeze trecerea pe nedrept, mai ceva ca un polițist în intersecție. Dar- nu râdeți! – exact asta făcea: dirija circulația de pe scaunul lui de demnitar, cu mișcări haotice ale mâinilor și ale capului, de mereu așteptam să se lovească cu capul de geamul mașinii. Evident, din interior! Sau, măcar, să-i zboare ochelarii de pe nas! Timp în care propriul lui șofer privea impasibil numai înainte…

Ei, bine, imaginea asta este cea care guvernează de-atunci percepția mea asupra personajului. Încercările sale de rebeliune puse în practică în propriul partid și de voce-contra mă duc cu gândul la dirijorul gata să dea cu capu\’n geamul mașinii. Într-un spațiu extrem de bine delimitat, chiar restrâns, are impresia că el e cel care dirijează ceva, agitându-se aiurea contra fluxului normal. Gata să dea cu capu\’-n geam, cât pe ce să-i sară ochelarii de pe nas, nesesizând că nu el are controlul mașinii (ci șoferul impasibil!), spectacol amuzant pentru privitorii de a căror bunăvoință depinde…