🙂

Eu ma consideram un ins optimist, dar dupa ce am am citit asta, incep sa am dubii… Nu e un pic utopic, avand in vedere experientele pe care , in mod inevitabil, le-am trait fiecare dintre noi, sa credem ca suntem capabili sa facem acest univers propriu mai bun ? Da, putem incerca, e de presupus ca fiecare incercam sa facem asta tot timpul, dar cum se face ca nu reusim mare lucru, desi ne straduim de atata mara de vreme ? Suntem defecti cu totii, sau instinctul de autoaparare si dorinta de supravietui oricarei incercari, ne determina sa fim incapabili sa atingem acest deziderat al unei “lumi mai bune”, pe care, desi ni-l dorim in mintea noastra, suntem incapabili sa-l atingem, oricat ne-am stradui ? Nu cumva, noua oamenilor, ne lipseste fix aceasta parghie, cu ajutorul careia sa producem acest univers propriu superior ? Eu incep sa cred ca ne nastem cu acest “handicap” si doar daca ti se intampla la un moment dat in viata un lucru cu adevarat “decisiv”, poti spera ca mai recuperezi cat de cat din acest neajuns.

Împărăteasă…
Recunosc, după ce dau câte o tură pe blogurile unde politichia e * pita * şi mă umplu de toţi nervii nervoşi, simt nevoia să ascult muzică, să citesc altceva, să mă depărtez de… hulele toate câte sunt. Şi mai trec pe aci, şi bine fac, rar comentez aici, asta pentru că găsesc deseori, n-am spus-o până acum, nu de teamă, ci pentru că rar mi se-ntâmplă să fiu * amuţită * de Cuvintele cuiva. Şi am aşa o pornire să vă îmbrăţişez tare, tare şi să nu dau explicaţii nimănui, de ce… asta simt acum, după ce voi fi citind * … Un univers propriu mai bun… Care nici măcar nu ne costă nimic… *… chiar aşa !
Şi-am să amintesc şi aici, ceea ce ar trebui să tresară-n fiecare din noi * ceva * :
* Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta. * ( Grigore Vieru )
Respect!
Sibilla

…măcar să încercăm.
Dar, din păcate, nu cred că natura noastră ne permite o soluționare inteligibilă.
Frumos articol!

(Se cunoaşte că a intrat Jupiter în Peşti :))

Interesanta tema de gindire. Dar sa definim mai bine limitele acestui univers propriu. Oamenii pe care ii cunoastem direct, sau indirect (real, sau real + online)?

De exemplu, ce te faci când universul depăşeşte 50000 de oameni (dacă ai cunoscut în medie 2000 de oameni anual, în ultimii zece ani)? Este imposibil sa “fii bun” cu ei, mai ales cind trebuie sa aplici niste reguli pe care unii dintre ei tot incearca sa le ignore…
Dar tema ramine actuala: ca sa fii bun cu altii trebuie sa te schimbi in interior (ceea ce este mai greu, de obicei).

Nu se poate asa ceva, point! Uite, eu sunt dispus sa incerc. Hai sa vad cine incepe, sa vad oamenii aia mai buni! Bine, vei spune ca nu ma uit unde trebuie, ca ma invart in cercul care nu e tocmai, ca sunt pesimist! Nu neg, e posibil sa ai dreptate. Dar stii foarte bine ca avem nevoie de certitudini, ca nu mai lasam scutu’ jos din cauza unor experiente care nu ne-au fost chiar pe plac si pe care nu ni le putem explica! De ce crezi ca folosim mastile sau parte din cei 7C, ha?!
Manole, multumesc pentru ceai, ce frumos miroase, chiar imi doream, stii…e fierbinte, o sa-l servesc putin mai incolo! 😀

Dar (recitind postarea) poate ar fi mai bine sa punem limitele acestui univers la oamenii cunoscuti direct. Atunci da, este mai simplu sa gindesti in cheia respectiva.

(Pentru cel indirect, eu, spre deosebire de alti colegi mai mari, nu am ajuns inca la 50000. Cred ca sunt intre 25000 si 30000. Dar, vazind cifrele, am simtit brusc nevoia sa reduc aceste statistici :))

De ce trebuie sa ne gandim automat la partea urata a relatiilor noastre? In acesti 2000 de oameni – microcosmul nostru – se afla toata dragostea, speranta, experientele deosebite, amintirile placute, absolut tot ce am trait pana acum.
De acord ca pe majoritatea nu-i cunoastem bine (nici nu avem cum sa-i cunoastem indeaproape pe toti!) si poate comportamentul nostru este diferit fata de ei… Da, ideal ar fi sa imbunatatim acest comportament, dar cati dintre noi reactioneaza la indemnul “sa fim mai buni”? Nu mi se pare o motivatie aplicabila tuturor… pt ca oamenii au tendinta sa gandeasca “da, si mie ce-mi iese din asta?” Si uite asa, ajungem iar la comportamentul de la inceput.

Acum nu ca ma laud(caci pana azi consideram ca am eu o lipsa de ceva)dar asa am gandit toata viata mea. Pot sa spun ca nu m-am certat cu nimeni niciodata si nici nu am jignit pe nimeni(poate doar involuntar). Consider ca si asa viata e asa cum e, si nu are rost sa-mi bat capul cu fel de fel de porcarii. Atunci cand mi se intampla sa am mici discutii cu cineva ma macina foarte tare. Pana acum vreo 4-5 ani m-am chinuit sa inteleg de ce oamenii nu sunt ca mine.

S-ar duce’n fras bunătate de teorie (şi ce teorie!!!) cum că, venim dintr-o lume perfectă şi că, dacă alegem să ne naştem pe Terra (într-un anumit mediu, programând trăiri şi evenimente dintre cele mai diverse) e pentru a ne îmbogăţi experienţele. Cine-i ăla care programează ca, imediat ajunşi la destinaţie, să dea peste noi amnezia? Tot ce ne amintim (unii, nu toţi că s-ar strica scenariu’) e că, de undeva (din alte dimensiuni!) Cineva veghează şi “notează”. Probabil că tot noi, să avem un reper sau o limită! 😉
Ok, asta-i una dintre teorii, da?! 😛
Ar mai fi… ehei, câte religii sunt. Vreo două zise aud frecvent: “Vai de capu’ lui (ei!) cum îşi strică (încarcă!) Karma”. “O să vază el (ea!) cum fiecare plată îşi are răsplată”.
De ce să vrem să ne transformăm “laboratoru'” în alte alea… lumi perfecte, din care am evadat aşa cum evadează fiecare dintre noi în wekend, ha?

(Şi cu perfecţiunea asta, mai încet da? Ce vreţi, să plutim cu toţii ca şi sfinţii?! Că uite cum trebuie să-mi ţin io bolovani în buzunare să nu mă înalţ de la pământ. 😛 )

Nu cunoastem 2000 de oameni, ci doar ne intersectam cu ei, undeva, ” pe traseu”. Va imaginati ce inseamna sa cunosti atatia oameni? Cum, cand nu reusim sa ne cunoastem nici pe noi? In tot acest parcurs care este chiar viata noastra d’abia daca ajungem sa ne dumirim asupra problemei !Un univers propriu mai bun, asa, pe tot mapamondul? S-ar duce naibii echilibru’ ! Dar ne straduim, se intelege…

NU cred ca este important cati oameni cunoastem, ci cati ne cunosc pe noi. Si nu ma refer la salutul politicos cu vecinul. Sa cunosti un om inseamna sa ii cunosti sufletul nu imaginea corpului. Sa ai idee ce ii place si ce nu. Cunoasterea unui om depinde de cat de perceptivi suntem noi si cat de deschisi sunt ceilalti.
Omul are multe faze, unele dintre ele incepand inainte sa ajungi sa te obisnuiesti cu cea care a trecut. Ca sa ne putem cunoaste trebuie sa studiem tot ce am facut pana intr-un stadiu al vietii noastre sau pana in prezent. 🙂

@Diana, discuția pe care am avut-o se referea la oamenii pe care îi cunoaștem direct&real și cu care avem ceva de împărțit 🙂 Mi-e și teamă să mă gândesc la ceva similar pentru virtual… Iar aici e dublu sens: câți cunoaștem noi, câți ne cunosc pe noi (din ce punem noi pe taraba blogului personal)… Hmmm…
@Zinca, e adevărat că ne intersectăm. Dar un picuț tot ajungem să îi cunoaștem pe unii. Interesant… dacă am înerca, înainte de toate, să fim mai buni cu noi înșine? 🙂
@Carmen: hehe! Dileme similare am și eu 🙂
@Silvana, mai e o zi! 😀
@ȘuKăRiT, ești foarte aproape de abordarea interlocutorului meu de duminică. Chiar cred că aveți aceleași lecturi. M-ai cam surprins 🙂
@Sandra, ca să îmbunătățim, trebuie să începem cu schimbarea chiar din interiorul nostru, nu? Cum spune și Diana.
@Blue, vaaai, ce-ți mai lucește armura! Daaa, și scutul ce mai strălucește! Se vede că ai mare grijă de el :))
@Dragoș, ce ne costă să încercăm? (Știu că o să-mi spui că o să ne coste când ne-o furăm de la propriul microunivers!):))
@Ana&Vali, 🙂
@Sibilla, tot atunci, duminică, discutam că nu mai este nimic curat. Nici măcar zăpada. Și ne-am uitat cu toții pe fereastră (eram undeva, în apropierea Arcului de Triumf). Am văzut maluri de zăpadă neagră. Incredibil!

Presupunand ca toti 2000 ar face un efort ar fi o treaba, numai ca din cei 2000 sigur-sigur sunt destui invazivi cu universul propriu intern si ala cam are prioritate 🙂 Oricum, ar fi ceva macar sa renuntam la rautatile intentionate si la cele “gratuite”, caci gresim destul si fara sa vrem.

Mana, asa de previzibil sunt pentru fetele imparatesti ?! 🙂
Nu stiu daca as fi spus exact asta, dar cumva pe-acolo !

@Emi, cred că absolut toți au prioritatea aia. Chiar și noi 🙂
@Dragoș, am greșit?

[…] Mariana Ciutacu; […]

Nu foarte tare, asta si spuneam. 😉

Oops! Mama Omida! =))

Victor stie ?!… 😀

Poate citește! :))

Intr-adevar, cand incercam (si reusim!) sa fim mai buni, parca-parca se mai schimba lucrurile 😉 Lumea parca devine mai buna, ceea ce, sincer, chiar merita 🙂