am pus’o în blogroll!

Și eu! 😀

Frumos! Adica Sandra a descris frumos, nu ideea in sine! Asta e, tine de religia lor, de superstitiile lor, de trecutul sau obiceiurile lor, ca sa nu mai spun de faptul ca parintii cunosc cum si ce e mai bine pentru copii! Sa dau o fuga si sa ma scald in Gange, poate o sa inteleg dupa! 😛

Dap, am reținut că dragostea vine mai încolo, un soi de pofta vine mâncând, și că horoscopul… hehe! Câtă importanță are! :))

Şi se mai spune că, dragostei, nu-i poţi porunci! Dar asta se spune numai pe la noi(?!) Dacă stai să te gândeşti ce mare caz fac pentru viaţa unei râme (de exemplu!) de mirare cât de uşor îşi ucid asiaticii copiii (nu doar pe cei care nu se supun hotărârii familiei, ci chiar pentru “greşeli” mult mai absurde!)
Sandra trăieşte acolo ca… viitor indian? Groaznic destin ar avea copiii ei!
Uite, ŞI de-asta, mă bucur c-am avut norocul să mă nasc român (no, că nu sar într-un picior, doar inima şi mintea (acolo cât îi, ce ridicaţi din sprânceană? 🙂 ) mi-s mulţumite!)
Nici nu vreau să mă duc cu gându’ la ce reacţie ar avea Aia mică, de-aş încerca să-i “aranjez” ploile. Unu, că m-ar repudia, da? Doi, că s-ar duce văzând cu ochii (mi-ar frânge inima fără să clipească şi bine ar face!). Trei… Doamne, ce bine că-s român! 😀
(Lăsaţi că nu-s nemuritori portocalii, doară n-o să plec în bejanie de urâtu’ deşeurilor trecătoare! 😉 )

ȘuKăRiT, Sandra a trăit în New York până acum doi ani. În România a stat foarte puțin… Cu toate astea, ea scrie românește foarte bine 😀
Nu cred că e un viitor indian, ci că, deocamdată, acela e locul în care stă, învață, muncește. Dar poate ne spune ea mai multe 🙂

Heh, in niciun caz viitor indian.N-am nimic importriva lor (mda, ca sa fiu si eu “politically correct”) doar ca sunt anumite culturi pe care foarte greu le asimilezi. M-am plimbat prin toata lumea dar cred ca in India mi-a fost cel mai greu cu acomodarea.
Principiul lor de casatorie nu prea are de-a face cu dragostea. Dupa cum spunea si Mana, dragostea vine de la sine. Si daca nu vine, nu-i bai. Ei folosesc exemplul Statelor Unite, unde (aproape) toata lumea se casatoreste din dragoste dar rata divorturilor este in jur de 50%
Deci, cine are pana la urma dreptate? 🙂

Păi, americanii l-or fi citit pe Beigbeder și or fi aflat că ”Dragostea durează trei ani” :))

Frumos scris, desi nu prea rezonez cu ideea culturala pentru ca intra sub incidenta lui “trebuie”. Dar ma gandeam ca avem si noi aranjatii nostri. Ba ii avem si pe cei care, cu liber arbitru, se “aranjeaza” singuri – ma refer la cei care “se iau” pentru ca pentru ca au facut o buba care explodeaza in 9 luni, pentru ca singuratatea pare mai crunta, pentru ca au deja o varsta, pentru ca au senzatia ca asa o sa-si rezolve problemele din ce in ce mai acute din relatie si tot asa. Insa ceea ce mi se pare cu adevarat nefericit este ca atunci cand decizi ca nu iti mai este bine in relatia X sa nu poti sa pui punct decat renuntand la chestii mari. Desi, poate ca pana si asta are o parte buna – te face sa te gandesti mult si bine daca realmente vrei sa renunti. In contrast, americanii, cu rata divorturilor de 50% (si in crestere) cred ca renunta prea usor, imediat ce dau cu fundul de greu sau imediat ce pierd fiorii elementului de noutate si asta pentru simplul fapt ca pot (o fi tot o forma de hiper-consum?).

Ah! Pana am scris eu au scris si altii de americani. E bine, e o dovada ca n-am scris prostii, dar sa se consemneze ca n-am plagiat 😀

hai mai… tot cu unica.ro ? :((

Exista ?!

Cultura lor, felul lor. Treaba lor.
Sandra a scris foarte frumos 🙂

http://www.youtube.com/watch?v=JMgNFmKfzRM Buna dimineata Imparatie !!!