Mă gândeam că un pic mai mult de jumate din viață mi-am petrecut-o în București. Primele mele drumuri aici, de la 300 km depărtare, au fost în copilăria fragedă. Chiar nu mai știu exact, dar am în minte, de pe vremea aia, căutarea Bulevardului Șulea. Căutare? Rătăcire pe-acolo? Chiar nu știu. Cert e că, în mintea mea de copil, numele mi-a sunat ciudat. Și l-am reținut. Mai am în minte, mai târziu, imaginea dintr-un magazin de pe lângă Sala Palatului, dorind să cumpărăm ceai. Vânzătoarea, mare, grasă, brunetă și cu un permanent la modă, ne întreabă, cu un ton tabagic: Ceai dă India sau dă China? Neavând rude în oraș, mai am în minte imaginea unor camere de hotel: Opera (parcă), pe lângă Cișmigiu, în care vedeam TVR2 – care nu se prindea la mine-acasă ? (deh, provincia!), Flora (actualmente Crowne Plaza)… Mai am în minte înscrierea la facultate și remarca celei mai frumoase colege de grupă a surorii mele: Sora ta e chiar frumoasă!

Dacă mi-am imaginat vreodată, în copilărie, că Bucureștii vor ajunge să fie acasă pentru mine? Sincer, nu! Universul meu se limita la zonele cunoascute și, mai ales apropiate. Mai degrabă, empatizam cu Timișoara, deși la distanță mult mai mare… Dragoste care a rămas constantă… Dar cum nimic nu este întâmplător, iată-mă ajunsă aici. Bucureșteancă prin adopție. Fiecare dintre noi are o astfel de poveste. Ne-am imaginat, ne-am dorit sau, pur și simplu, viața ne-a trimis către zări care au devenit acasă. Povestea mea e simplă. Banală.

Dar zarea voastră ce poveste tăinuiește?