O zi. Dimineață. Ni se intersectează privirile. Eu, cu telefonul la ureche. El, la fel. Vorbim, șoptesc eu, fără sunet. Mă aprobă închizând scurt ochii. Ne vedem de ale noastre. Mai schimbăm cândva două vorbe: N-ați venit! Păcat! Ridic din umeri a neputință. Ne vedem iar de ale noastre. Altă zi. Nu ne mai intersectăm ca în dimineața anterioară. Dar ne tot vedem. Nicio vorbă despre de-ale noastre. Dincolo de priviri, vorbele așteaptă. Stivuite. Nerostite. A neputință. Deja e întuneric. Toate drumurile duc la ușă. Intersecție de vieți. Oboseală și bagaje. Deja cearcăne. N-ați venit! Păcat! – îmi spune. Ei, n-am putut, nici nu știi ce-a fost pe capul meu! – îi răspund, făcându-i loc pentru trolller și căutând din ochi mașina care-l duce la aeroport, mașina care mă duce acasă… Hai, poate la vară! – zâmbește el, în timp ce ne pupăm. La vară… sau, poate, de Paște! – apropii eu timpul.

Jumătăți de an. De plumb. Între dimineți grăbite și seri gata întunecate. Pe undeva, prin măruntaiele lor, noi. Fără să știm ce e între cele două puncte ale zilei, dincolo de ecran și cadru formal. Măsurăm timpul cu jumătatea de an. Oare ieri a fost soare afară?

If you enjoyed this post, please consider leaving a comment or subscribing to the RSS feed to have future articles delivered to your feed reader.