M-am căsătorit devreme. La 20 de ani – îmi spune bărbatul din fața mea. Am stat căsătoriți aproape 30 de ani. Viața noastră era una tipică societății ordonate din țara în care trăiam. Ea – o profesionistă desăvârșită la serviciu: mergea zilnic și-și făcea treaba perfect. Ca un ceas fără defecțiuni. Acasă – o mamă deosebită. Avea grijă de copii, le dădea o educație germanică, riguroasă, cu alte valori decât aveți voi, românii. Cu principii morale solide, cu valori reale, cu alte priorități în viață, cu bun-simț adevărat. Pentru mine, era soția perfectă: niciodată nu mi-am pus problema că ar fi ceva în devălmășie în casă. Toate la locul lor, masa pregătită mereu, chiar și micul dejun mi-l lăsa pe masă, dimineața, dacă se întâmpla să plece la serviciu înaintea mea. Au fost mulți ani în care am lucrat în țări diferite. Ne vedeam, adunat, câteva luni pe an. Dar vorbeam în fiecare zi la telefon, pentru orice nimic. Era echilibrul meu, siguranța mea, rațiunea vieții mele. Știam că e acolo, că totul e în ordine. Eram căsătorit și ăsta era scutul meu. Nu legam relații de durată cu alte femei. Dacă vedeam că se amplifică treaba cu vreuna, mereu puneam în față scutul: sunt un bărbat căsătorit.

N-am crezut că, după atâția ani, va divorța. Nici acum nu știu dacă nu cumva a făcut-o ca pe-o amenințare. Să-mi arate pisica. A durat mult să finalizeze actele, semn că nici ea nu era convinsă. Dar a făcut-o. N-am crezut că va merge până la capăt. Dar când a făcut-o, m-am simțit deodată amputat. Deși eram un om liber, un bărbat încă tânăr, mi-a luat rațiunea de a fi. Înainte, știam că e acolo, chiar dacă la mii de kilometri, poate. Dar știam că oricând mă urc în avion și ajung acasă. La familia mea. La soția mea. Eram căsătorit. Și gustul aventurilor pasagere era altul. Și gustul vieții era altul. Acum… Acum nu mai am niciun scut. Nu mai pot spune ”sunt un bărbat căsătorit” și orice relație debutează cu un mare grad de seriozitate.  Pleacă de pe alte baze. Nu mă mai pot apăra, căci sunt un bărbat liber. Iar orice aventură nu mai are farmec, nu mai are gust. Nu mai are farmecul pe care l-ar fi avut știind că o înșel. Nu mai are misterul ăla, nu mai e fructul interzis. Ah, e un fruct pe care-l cumperi la kilogram, din piață – îi întrerup eu confesiunea bărbatului încă tânăr și bine din fața mea. Face ochii mari, mă fixează câteva secunde și-mi spune, gânditor: Să știi, Maria, că așa e! E un fruct accesibil, pe care, după divorț, nu l-am mai vrut. Am devenit depresiv câteva luni, credeam că o să ajung la mănăstire, nu mă mai interesa nicio femeie. Apoi am trăit cu întârziere o etapă pe care o sărisem în tinerețe, căci m-am căsătorit devreme, la 20 de ani: femei, băutură, petreceri. Mereu îmi spun: sunt un bărbat liber. Am toată libertatea din lume. Ce fac cu ea? Ce să fac cu atâta libertate?

Și acum? – întreb eu. Acum ne vedem ca și-nainte, vorbim toată ziua la telefon pentru orice nimic, relația e chiar mai bună decât era. Am o prietenă de câțiva ani, dar viața nu mai are același gust. S-a schimbat totul. Deși pot s-o sun oricând, să mă urc în avion și să mă duc oricând, nu mai am confortul psihic că nevasta mea e acolo, că mă așteaptă mereu pe mine și că totul e ok de câte ori ajung. Că e bine, că e acasă. Mi-a dispărut rațiunea de a fi… Ce să fac cu atâta libertate?!